Ioan Cristescu, Eminescu, o nouă ediţie-eveniment

Data canonică de naştere a lui Mihai Eminescu este 15 ianuarie 1850. Ziua de 15 ianuarie e, prin lege, dedicată culturii naţionale. Celei tradiţionale, populare, celei umaniste, celei ştiinţifice şi intersecţiilor dintre ele. Se discută mai aprins sau mai aşezat despre cultura pozitivă şi cultura negativă, despre cum o subcategorie, precum subcultura, a devenit categorie şi cum provocările viitorului, dincolo de ceea ce vedem cu toţii, degradarea ecologică, conflicte, crime, invazii, dezvoltarea inteligenţei artificiale – care este un lucru bun până la un punct, dar nu pot să nu mă gândesc la posibilitatea apariţiei unei conştiinţe artificiale, şi semnele pe care le avem se îndreptă spre aşa ceva cu efecte dure ce modifică, stimulează sau atrofiază spiritul şi simţurile. Vorbim azi despre filosofia tehnologiei sau a tehnologiilor şi ne place sintagma societatea cunoaşterii, uitând adesea că, uman, definitoriu, este actul creator şi autenticitatea acestuia şi că orice tip de cunoaştere trebuie să ajungă la spiritualitate, de la eficacitate la sens.

De multe ori când vine vorba despre Mihai Eminescu, dezbaterile se limitează, nu la poezia sa, ci la mitul Eminescu. Vremurile pe care le trăim impun o recitire nu doar a poeziei sale, ci şi a prozei, a scrierilor politice, şi, mai ales, date fiind condiţiile geopolitice ale celor despre Basarabia şi Bucovina şi cele despre starea lumii româneşti, aşa cum o vedea el, un reacţionar cum îl numeau contemporanii, dar unul care şi-a păstrat convingerile. Analizele sale, cu stil direct, concis şi documentat, îl impun ca gânditor politic şi, desigur, vizionar. Cum se poate face această recitire sau, cu un termen la modă, revizitare a operei eminesciene e o problemă pe care au dezbătut-o intelectuali serioşi, unii cu echilibru, alţii cuprinşi de patetism admirativ sau, alţii, depreciativ. La finalizarea ediţiei Perpessicius, Petru Creţia a scris celebrul eseu-testament, în care atrăgea atenţia că: La încheierea lucrărilor la ediţia integrală despre care am vorbit, primul lucru care mi-a venit în minte, în urma experienţei dobândite, a fost că se impune, imperios, reeditarea operei poetice, aceea pentru care, mai presus de toate, Eminescu este Eminescu. Au trecut decenii de atunci şi încă o nouă întreprindere nu dădea semne că se naşte, Petru Creţia avertizând de fapt că, pentru scriitorii canonici, nu există ediţii definitive şi, mai ales, actualitatea acestora este destul de fluidă aşa cum este şi cea a cititorului sau a cercetătorului, dependentă de mulţi factori, uneori fără legătură cu opera.

Epigonii, de exemplu, poem intrat în canonul receptării operei sale, mai ales prin utilizarea aproape abuzivă în scop didactic, este, dincolo de manifest literar, o analiză, cu mijloace poetice, a stării culturii româneşti a secolului XIX, un secol în care oamenii credeau că „literatura este politica noastră cea mai bună“ şi că trecutul, în antiteză cu prezentul, trebuie apreciat pentru idealurile şi entuziasmul începuturilor, pentru patosul aproape mistic cu care se descifrează necesităţile istoriei. E şi firesc dacă privim contextul unui stat proaspăt născut şi suntem de acord că tinerele naţiuni ale secolului XIX au o mai mare aplecare spre naţional/ naţionalism cu tot ce înseamnă exagerări şi raportări. Cu toate acestea, el nu este reprezentativ pentru marea poezie eminesciană, însă e utilizat didactic. Şi Scrisoarea/satira III poate fi folosită ca mărturie pentru această deloc fericită propunere didactică.

Oricât romantism am dori să identificăm în gândirea lui Mihai Eminescu nu putem ignora străfulgerările minţii lui vizionare. La 175 de ani de la naştere ne oferă o lecţie a rolului tradiţiei în progresul unei naţii, cum să privim permanenţele spirituale, după expresia lui Eugen Simion.

Actualitatea lui Mihai Eminescu, atât de des discutată, de pe varii poziţii, este a aventurii gândirii umaniste în lupta cu ideologiile şi formele fără fond. Este, în alt veac, în alte condiţii, aceeaşi aventură, desigur, cu erori şi, peste vremuri, cu receptări variate. Eminescu avertiza în urmă cu aproape 150 de ani asupra unei Noi realităţi. Azi, se agită mituri defuncte, se destramă alianţe naturale şi se nasc altele împotriva firii. Recunoaştem, peste vremuri, totuşi, această Nouă realitate?

Suntem obişnuiţi să identificăm, pedagogic, opera lui Mihai Eminescu în perioada marilor clasici şi nu o dată auzim formule intrate în uzul frecvent – Actualitatea clasicilor, Permanenţa clasicilor etc., expresii, după cum observă îndreptăţit Eugen Negrici, devenite obositoare şi, pentru cunoscătorii operei eminesciene, stânjenitoare. Petru Creţia avertiza şi el, alături de alţii, că: „Eminescu a devenit obiectul unui cult, cu dogmele de rigoare, cu o martirologie, cu ritualuri şi ceremonii deja de o tradiţie încremenită în înfricoşătoarea ei vacuitate“.

Ne raportăm la Eminescu nu ca la un mare creator de limbaj poetic în secolul XIX românesc, ci, cu formule nostalgice, devenite aproape dogmatice, încă ridicăm sau şubrezim piedestalul său. Este Eminescu poet naţional? Şi-au pus mulţi întrebarea, legitimă până la un punct. Desigur, dar şi Blaga, Bacovia, Arghezi sunt tot poeţi naţionali. Şi ei sunt clasici dacă mergem pe ideea că o operă clasică este una desăvârşită şi, conform lui Goethe, e legată de spiritul naţional. Mergând în siajul clasicităţii nu mai reperăm modernitatea, rămânem în urma secolului XIX şi, sigur, Eminescu este cel mai mare poet român al acestui secol lung, cum îl numea Victor Hugo. Dar nouă ne place să identificăm modernitatea ca pornind de la începutul secolului XIX, şi este asociată iniţiativelor, schimbărilor, diversificării, or, clasicismul pare a nu lăsa loc pentru astfel de interpretări. Şi ne place prejudecata ca Eminescu să nu fie modern, ci clasic.

Dacă Eminescu este actual şi permanent, nu este clasic, este modern. Sunt întrebări şi reflecţii ivite în 2025 în care celebrăm 175 de ani de la naşterea sa. Se simte nu o nevoie de revitalizare a canonului, a mitului Eminescu, ci a interesului de cercetare generat de faptul că opera sa este facsimilată şi prin ediţii critice sau ştiinţifice la îndemână. Ne provoacă, aşadar, la o interpretare şi receptare actuale. Să nu-l uităm pe gazetarul Eminescu, pe cititorul asiduu, nici pe poetul din postume, nici pe prozatorul şi, de ce nu, traducătorul din germană, nici organicitatea operei sale şi, de aceea, cred că nu permanenţa clasicilor e problema, ci, revin, permanenţa spiritului. Această organicitate se vede din munca începută de Perpessicius când s-a gândit la o ediţie Eminescu, propusă în 1939 la Editura Fundaţiilor, dar încheiată doar în 2000, adică după peste 60 de ani, de Petru Creţia la aproape 30 de ani după moartea iniţiatorului ei cu sprijinul lui Dimitrie Vatamaniuc şi un colectiv al Muzeului Literaturii Române. Toţi trei au fost angajaţi în diverse perioade ai acestei instituţii. Perpessicius este legat indisolubil chiar de înfiinţarea acestei instituţii, în 1957, un gând apărut în 1950 la sărbătoarea centenarului Mihai Eminescu. Astfel, destinul instituţiei este legat de numele lui Mihai Eminescu şi prin cei trei mari cercetători ai operei sale.

Eugen Negrici, alături de alţi critici şi istorici literari, ne îndeamnă la o nouă recitire pentru că receptarea şi viziunea noastră se află la un punct de răscruce. Dincolo de ideologii, care i-au construit sau demolat piedestalul, mai ales în secolul XX, dar şi în cel pe care-l trăim, Mihai Eminescu are încă multe să ne spună, în funcţie de disponibilitatea şi metoda noastră. Mi-aduc aminte de pledoaria unui filolog uitat, Demostene Russo, care în 1912 publica, la Atelierele grafice Socec&Co, Critica textelor şi tehnica ediţiilor, cu un motto din Ernst Bernheim: „Mintea fără metodă dăunează ştiinţei la fel ca metoda fără minte“, şi care pleda pentru o actualizare permanentă a procedeelor de editare.

Acest îndemn şi cel al lui Petru Creţia, care milita pentru eliminarea vetustei delimitări antum/postum, devin baza metodologică a noii ediţii cronologice pe care Valentin Coşereanu o realizează şi din care a apărut primul volum Eminescu. Opere. I Poezii. Cronologii şi simbioze poetice 1866-1875, ediţia a II a, revăzută şi extinsă critic, integrală şi cronologică, cu o postfaţă de Pompiliu Crăciunescu, aceasta fiind, după cum am aflat de la editor, plasată la finalul volumului IV care va închide seria, în următoarea perioadă, cu anul 1883. Ediţia este o revizuire amplă a celei din urmă cu 5 ani, tot cronologică, dar fără explicaţii, verificări de text, colaţionări, practic o completare a muncii lui Dimitrie Murăraşu, ce încercase acelaşi lucru în anii ’80 ai secolului trecut, incompletă, dar meritorie, convins fiind că: „organizarea cronologică a operei poetice ne înlesneşte să urmărim liniile de dezvoltare a liricii lui Eminescu moment cu moment, având dinainte şi etapele şi ansamblul ce le cuprinde“. Intenţia şi realizarea lui Valentin Coşereanu urmează şi dorinţa lui Petru Creţia exprimată în Testamentul unui eminescolog: „Viitoarea ediţie va trebui să cuprindă toate poeziile scrise de Eminescu în ultima versiune existentă a fiecărei poezii şi în ordinea cronologică a acestor ultime redactări. În această formulare este implicită renunţarea la tripartiţia actuală: poezii antume, poezii postume, poezii originale de inspiraţie folclorică“.

Despre autorul ediţiei, cei care au studiat opera lui Mihai Eminescu cunosc activitatea acestuia de istoric, cercetător cu studii aplicate precum Eminescu – realitate şi sublimare poetică. Identitatea românească la graniţa imperiului. Eminescu şi Aron Pumnul – impactul cernăuţean, Ipoteşti sau realitatea poeziei, strădania, nu fără greutăţi şi umilinţe, ca manager vreme de treizeci de ani al „Memorialului Ipoteşti – Centrul Naţional de Studii „Mihai Eminescu“. Putem spune că sub influenţa lui Constantin Noica, Petru Creţia şi apoi Eugen Simion, Valentin Coşereanu şi-a descoperit vocaţia. Dintr-o neînţelegere, pe care o relatează în scurta introducere a ediţiei, a debutat această muncă de cercetare mai mult decât utilă, necesară şi indelebilă în activitatea de cercetare. Un asemenea travaliu este cu atât mai greoi, cu cât obligaţia raportării la ediţiile anterioare, Perpessicius, Murăraşu, Munteanu etc., la exegezele sau biografiile numeroase, la caietele facsimilate, devine metodă, nu de interpretare, ci de furnizare, pentru cercetări ulterioare, de materie ordonată. Valentin Coşereanu nu are ambiţia unei exegeze originale, ci a defrişării şi ordonării cronologice a unui vast fond, după cum ştim, greu de transcris, divers şi complex. Îşi propune o cercetare „înclinată mai mult spre izvorul ideii fiecărei poezii în parte, urmărind totodată simbioze, radiografii şi cronologii deductibile din povestea circumscrisă acesteia, astfel încât cititorul curios/interesat să înveţe şi să înţeleagă câte ceva din respectiva «istorioară», dar, mai ales, să rămână cu o idee limpede asupra întregului, exprimat în fluxul firesc al cronologiei“. Se ştie că Eminescu nu a participat şi nu a fost încântat de editarea realizată de Titu Maiorescu. Motivele sunt multiple, le putem bănui, dar şi argumenta prin mărturiile contemporanilor săi, cu treceri de la variante la redactări simultane, la căutări şi reveniri asupra cuvintelor, asupra imaginilor, la şlefuirea permanentă a expresiei ideale. O conştiinţă a operei ca şantier continuu.

Volumul beneficiază de o biografie amplă, detaliată, contextualizată şi nuanţată. Meritele primului volum de peste 1.400 de pagini, şi următoarele trei care vor urma, se regăsesc în împlinirea unor deziderate anunţate privind fluenţa şi cursivitatea operei în strânsă legătură cu contextul biografic, politic, ideologic, social de la noi, din provinciile româneşti, de la Viena, Berlin etc., sau cu „izvoarele creativităţii“.

Cred că această ediţie, din care aşteptăm următoarele volume, va putea genera o nouă şi proaspătă interpretare şi împlineşte dorinţa autorului: „ca principalele versiuni şi variante reproduse în ediţie să radiografieze, în primul rând, acest adevărat labirint al manuscriselor eminesciene, iar în al doilea, să ofere un exemplu generaţiilor prezente şi viitoare despre cum munca asiduă şi revenirea asupra unui text (poetic, în cazul de faţă, dar valabil pentru orice text eminescian) este una onorantă, care duce la adâncimi de spirit şi de idei, nu una care încetăţeneşte superficialităţi de creaţie în numele inspiraţiei“.

Un veritabil succes editorial şi un punct de referinţă în acest an, la 175 de ani de la naşterea lui Mihai Eminescu, un poet viu, cu o operă vie. În dilema lui Petru Creţia simţim o posibilă abordare actuală: „au fost nu puţine ceasuri când i-am suportat greu firea prea pătimaşă, urile, răzbunările, geloziile, anatemele, unele himere, câteva idei fixe. Ştiu eu dacă l-aş fi iubit?“.