Cristian Vasile, Relaţia Stat-Biserică în comunism

Am comentat aici cu ceva timp în urmă volumul coordonat de Anca Şincan şi James Kapaló, intitulat Religia clandestină în documentele poliţiei secrete. O istorie în imagini (Bucureşti, Humanitas, 2024, 255 pag.). La mai puţin de un an de zile distanţă, Anca Şincan revine în plan editorial cu publicarea tezei sale doctorale, susţinută în 2011 la Universitatea Central Europeană de la Budapesta – Anca Şincan, Of Middlemen and Intermediaries. State and Church in Communist Romania, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2025, 274 pag. În fapt, după cum spune şi autoarea, este vorba despre o rescriere a tezei de-a lungul a cca 14 ani de clarificări, căutări şi reconfigurări ale capitolelor, în funcţie mai ales de noi revelaţii documentare şi conceptuale furnizate de literatura secundară mai recentă.

Spre deosebire de volumul colectiv din 2024 care aducea în atenţie minorităţile religioase scoase în afara legii, persecutate sau marginalizate nu doar în perioada postbelică, ci şi în interbelic, cartea de acum se concentrează asupra Bisericii Ortodoxe Române sub regimul comunist, cu precădere însă asupra intervalului 1948-1960 (cu toate acestea, există şi un studiu de caz axat asupra realităţilor din anii 1980). Lucrarea se întemeiază în principal pe o extrem de bogată bază documentară selectată din cel puţin şase arhive (Arhiva Patriarhiei Române, fosta arhivă a Sfântului Sinod al BOR, Arhiva CNSAS, Arhivele Naţionale, dar şi alte arhive ecleziastice regionale), completată cu şapte interviuri de istorie orală cu foşti funcţionari ai Departamentului Cultelor din teritoriu, preoţi ortodocşi ş.a. Demersul academic realizat de Anca Şincan este întregit însă mai ales prin îmbinarea documentului de arhivă, de multe ori inedit, cu alte surse primare şi cu nenumărate piese ale literaturii de specialitate din spaţiul anglo-saxon privitoare atât la aspectele metodologice, cât şi la cazul concret al raporturilor dintre Stat şi Biserici în spaţiul sovietic şi est-european. La rândul său, autoarea şi-a dezvoltat un cadru metodologic şi conceptual propriu, adecvat pentru o analiză pe durată lungă a cazului investigat: relaţiile dintre stat şi Biserica Ortodoxă Română după 1945/1948 (cadru detaliat în Introducere, pp. 9-30, şi în primul capitol – Historiographical and theoretical overview, pp. 31-68). Structura lucrării este completată de alte patru capitole – despre latenţe şi moşteniri ale trecutului, care devin probleme cu care se vor confrunta guvernanţii comunişti (cap. II – Remnants of the past, problems of the present – a historical overview; pp. 69-98); despre Ministerul (Departamentul) Cultelor, cu direcţiile sale, compoziţia personalului, care a inclus şi oameni ai Bisericii Ortodoxe, legaţi mai ales de mitropolitul Ardealului, Nicolae Bălan, putând influenţa astfel liniile directoare ale politicii ecleziastice oficiale (cap. III – Administering authority: changing central policy from within the political administration; pp. 99-140); despre împuterniciţii pentru culte din teritoriu, inspectori ai Ministerului/Departamentului de resort care puneau în practică politica dictată de la centru (cap. IV – Know thy enemy – changing central policy from outside the political administration); despre un caz particular legat de construcţia de lăcaşuri de cult în ultimul deceniu comunist într-o zonă specifică a Transilvaniei (comunitatea din Cerghizel) (cap. V – Central policy into practice – building a Church in the 1980s Transylvania; pp. 207-246).

Cercetarea Ancăi Şincan s-a concentrat, cum anticipam, asupra fazei iniţiale a comunismului românesc, din 1948 până în anii 1960, deoarece în acest interval s-au dezvoltat caracteristicile specifice ale relaţiei dintre Biserică şi statul comunist. Acum au fost interiorizate regulile şi normele, iar relaţia dintre cele două instituţii a devenit una de rutină. Potrivit autoarei, începând din anii 1960, mecanismul relaţiei a rămas neschimbat până la sfârşitul comunismului şi, probabil, a fost păstrat şi după 1989. În plus, perioada sus-amintită este vitală, deoarece o mare parte din negocieri, schimburi, compromisuri, reglementări şi practici a fost definită în această primă parte a comunismului românesc, anii care au urmat reproducând cumva un model de comportament devenit rutinier. Mai mult, având în vedere metodologia utilizată, cercetarea acestei perioade prin intermediul documentelor de arhivă a permis o descriere mai clară a relaţiei, deoarece procesul a fost înregistrat cu atenţie, cu o atenţie deosebită la detalii; aceasta deoarece autocenzura persoanei care înregistra, observa, informa şi crea materialul emanat de la Ministerul/Departamentul Cultelor se afla în stadii incipiente. Autocenzura nu devenise o a doua natură a omului/funcţionarului care trăia în comunism.

Pentru Anca Şincan, modelul/referenţialul sovietic este important mai ales pentru a pune în lumină diferenţele dintre modul cum au decurs relaţiile Stat-Biserică în URSS şi în România. Tentativa statului comunist, prin Ministerul Cultelor, de a impune un model de colaborare (asocierea confesiunilor religioase cu regimul politic de tip sovietic) a coincis cu încercarea autorităţilor de a-şi exercita controlul asupra Bisericilor, cu dorinţa exprimată de a reduce influenţa acestora în spaţiul public. Din această situaţie paradoxală, în care statul comunist a fost forţat să încerce să asocieze confesiunile religioase şi să le alunge în acelaşi timp din societate, din sfera publică, Biserica Ortodoxă Română a câştigat suficientă putere – prin oameni ca Liviu Stan, Spiridon Cândea ş.a. (teologi care funcţionau şi în structuri ecleziastice şi în cadrul Ministerului/Departamentului Cultelor) – pentru a-şi negocia poziţia atât în relaţia cu statul, cât şi în relaţia cu celelalte confesiuni religioase din ţară.

Anca Şincan iese în evidenţă în raport cu alţi specialişti ai istoriei ecleziastice recente, prin faptul că are o poziţie diferită în ceea ce priveşte interpretarea funcţionării şi adaptării Bisericii Ortodoxe în perioada postbelică. Mulţi cercetători au preferat să trateze Biserica Ortodoxă Română ca pe un organism coerent, care vorbeşte pe o singură voce, intrând astfel într-un tip de explicaţie de multe ori simplificatoare a relaţiei dintre Biserică şi Stat. Anca Şincan sugerează existenţa mai multor Biserici în cadrul Bisericii Ortodoxe. Potrivit autoarei, Biserica Ortodoxă Română, aşa cum funcţiona în 1948, a fost înfiinţată târziu, astfel încât existau cel puţin două, dacă nu trei comunităţi ortodoxe regionale segregate şi dependente de context, care funcţionau uneori independent una de alta, cu agende diferite, interacţiuni diferite cu statul şi poziţii diferite în societatea românească. În al doilea rând, a existat o Biserică a ierarhiei ortodoxe, diferită de Biserica formată din comunităţile de credincioşi. Nici Anca Şincan nu are un răspuns clar la acest moment la întrebarea: cât de mult s-a influenţat una pe cealaltă şi cât de mult conflictele potenţiale au influenţat poziţia lor faţă de stat? Ipoteza autoarei este că, până cele din urmă, „Biserica ierarhiei“ a acţionat destul de rar ca un grup coerent, unitar, şi de obicei a făcut-o doar atunci când a fost forţată de actori externi. Cartea Ancăi Şincan este deosebit de importantă pentru că demonstrează că, în cadrul ierarhiei ortodoxe, au existat facţiuni, grupuri de influenţă şi diverse reţele, care de multe ori erau asmuţite de autorităţi (inclusiv de către Securitate) unele împotriva altora (iar aici exemplul cel mai la îndemână este pătrunderea în organul decizional – Ministerul/Departamentul Cultelor – a aşa-numitului „grup legionar“; Anca Şincan ne reaminteşte trecutul academic, dar şi politic al unora precum Liviu Stan, care în 1942 publica lucrarea Rasă şi religiune).

Avem acum la dispoziţie o carte de referinţă pentru istoria recentă a Bisericii Ortodoxe care ar merita cândva şi o versiune în limba română cu un tiraj mai generos.