Constantin Cubleşan, „A fi singur e un examen greu de trecut“

O altă faţetă, mai degrabă decât o altă etapă a scrisului, a liricii lui Cassian Maria Spiridon, se relevă în masivul volum Cu o bufniţă pe umăr (Editura Junimea, Iaşi, 2025). Poetul e nostalgic, e melancolic şi meditativ, reflexiv în tonalităţi de mantra – formula ce marchează, din loc în loc, ca într-un moment de reculegere tainică, cele cinci cicluri componente, care se continuă unele pe altele, diferite totuşi prin stările emoţionale subiacente în care se decantează idei şi sentimente: „sunt reci/ cele în care se nasc seminţe/ aducătoarele de viitoare germinaţii/ stau în suspendare/ între a fi şi noapte// cum/ cine provoacă germinarea/ instinct care îndeamnă/ din adâncurile inimii/ avalanşele de neoprit/ care în ritmul lor urmează/ povestea nesfârşită/ după/ generaţii se înalţă/ din piatră din arbori/ din cumulus de ape/ uitată părea lira/ din care să vibreze viaţa“ (mantra, sunt reci…). Modalitatea coborârii în profunzimile gândului poetic vine astfel dintr-o asumare a concepţiei hinduse de tip sutra, cu înaltă semnificaţie spirituală, având efect transformator şi purificator, atingând niveluri înalte de înţelegere ale conştiinţei, având calitatea de a concentra mintea în revelarea stărilor interioare, cu mesaje concentrate, capabile a fi reţinute în contemplare. Toate poemele volumului pot fi înţelese astfel ca un tot, prin sugestia trăirii profunde a momentelor fiinţiale. „A fi singur/ e un examen greu de trecut“, pare a se lamenta, asumându-şi condiţia existenţei: „a fi singur/ când baţi la uşile vieţii/ încercările sunt fără număr/ dovadă sunt mâinile// în tot acest timp/ tu nu ai să te aperi/ decât un stilet/ care-şi înscrie pe inimi/ însemnările de nedescifrat// nu ştii dacă în cer/ mai sunt urechi să asculte/ şi nici unde toamna/ se revarsă/ în ritmuri de vis/ frunză cu frunză/ ca într-o fugă de Bach/ sunt toate într-o cadenţă/ în subtile culori/ pe care doar vântul le ştie/ le-aşterne/ peste suflet/ şi iarna/ care va fi ca să vină“ (frunză cu frunză). Se creează astfel o relaţie osmotică cu natura, cu anotimpurile şi efectele lor, sub detaliile cărora starea contemplativă devine iminentă: „se adună frunze peste frunze/ printre anotimpuri/ movile egal aliniate/ păsările cântă printre ramurile/ ce/ cu umbra lor/ dau răcoare pietrei// gol tu calci/ prin noaptea scurtă/ baţi în ziduri/ nimeni nu aude/ lumina-i stinsă/ stelele la fel“ (* * *, se adună…).

În acest context metaforic, poetul îşi revede viaţa ca pe un tărâm vegetal în care descinde ca un culegător de roade şi nu mai puţin ca un aspirant la altitudinile vieţii urcând pe o scară ideală ce se înalţă tocmai din mijlocul unui covor de frunze care simbolizează căderile şi re-nvierile neîncetate: „stau liniştit/ sunt pregătit/ mi-am ascuţit coasa/ sunt pajişti iluzorii/ ce m-aşteaptă/ să culc ierburile-mpreună/ să urmăresc buburuza cum pleacă// stau căţărat pe scara vieţii/ sunt condamnat s-o urc/ până la ultimul fuştei// scriu răbdător pe răboj/ şi piedici şi salturi/ şi albe căderi/ pe copleşitoare covoare de Frunze// scriu viaţa/ acolo în cer/ e deja povestită/ până la capăt“ (* * * stau liniştit…).

E un calm profund în toată această introspecţie ce are ca suport contemplarea lumii cu dramaticele ei desfăşurări, viaţa ca o parabolică aşteptare a mersului, a plutirii spre tărâmuri copleşite de misterul veşnicei aventuri existenţiale: „privesc în larg catarge obosite/ oprite-n golf/ nu vor să-l părăsească/ au rame fără pânze/ nici lopătari/ la vâsle nu s-arată/ gata să-mpingă peste valuri/ corăbiile adormite/ sunt fără de matrozi/ nici albatroşii/ călătorii văzduhurilor/ nici gălăgioşii pescăruşi/ nu poposesc pe jumătatea putrezită/ a aşteptării/ nimeni nu nmai calcă puntea/ armadelor de vase/ gândva atât de glorioase“ (*** privesc în larg..). E ceva aici din atmosfera poemei Dintre sute de catarge, dar nu aceea a risipirii în larg a corăbiilor vieţii, ci una moleşită, obosită de-acum şi parcă dornică de moarte. Cassian Maria Spiridon scrie, de data aceasta, o poezie stăpânită de melancolii, de aşteptări ale unui sfârşit în contopirea profundă cu ritmurile vegetale ale naturii, devenind un rezoner al acesteia ce insinuează în contemplarea sa nevoia cunoaşterii şi asumarea fatalităţii stingeri vitale întru o altă înviere pentru care se prosternează în rugăciune: „învaţă-mă părinte/ cum să calc iarba/ cum să deschid poarta luminii/ întru mulţumire// învaţă-mă paşii/ la intrarea în templu/ şi învaţă-mă să întâmpin dimineaţa/ luminează-mi întreaga neştiinţă/ cu îngăduinţa ta“ (rugă). Pentru el, templul nu poate fi altul decât acela al unei naturi ce-şi înalţă cupola în anotimpuri copleşite de implacabila ei veştezire: „tu/ toamnă/ unde te grăbeşti/ spre unde/ cu paşii de iarbă/ peste frunze în aur îmbrăcate/ calci nepăsătoare// nu poposeşti/ şi nu priveşti/ la trecerea/ şi petrecerea/ prin care viaţa-i călătoare/ în care realitatea ne cuprinde/ fără îngăduinţă// cu adieri ce saltă/ covoarele de-aramă// tu/ toamnă/ tu care ne ţii mâna în gât/ ne risipeşti/ spre articul ocean“ (*** tu toamnă).

E un altfel de pastelist, un pictor ce zugrăveşte dinamice tablouri cu insinuante tuşe tragice, în metafora cărora portretizează însăşi viaţa: „stăm răstigniţi/ pe un covor de frunze/ aşternut de burniţa şi vântul/ ce însoţesc lunile/ când zilele sunt tot mai scurte// stăm sub soarele/ ce-anunţă bruma/ bucuroşi că viaţa/ nu a părăsit câmpia/ nici crestele de piatră/ scări călătoare/ pentru negrele cornute// sunt energii care ne-ndeamnă/ să ascultăm/ cum peţiolul viu/ îşi cată adăpostul/ sub pătura de iarbă// obosit de viaţă/ ca un greier ce ştie/ că toamna se termină// mă alătur/ pădurii desfrunzite/ şi apelor/ ce în curând vor îmbrăca/ o translucidă platoşă“ (*** stăm răstigniţi).

Lirica meditativă, îmbrăcată în hainele unor pasteluri realizate din elegante linii fugare, aduc o faţetă nouă poetului robust şi adesea polemic de altădată. Acum, el pare a avea o linişte contemplativă ce asumă reflexive acorduri filosofice despre viaţă, în comunitate osmotică cu cadrul vegetal al naturii în care se află destinul vital al lumii. Reculegerile în stilul mantrei sunt evidente, punctând sensuri existenţiale în arhitectura universului poetic.