Elisabeta Pop, Despre iubire şi devotament

A apărut recent, în 2025, la Editura Babel din Bacău, o carte a cărei copertă surprinzătoare e atracţie rapidă pentru iubitorii literaturii poliţiste, semnată de Ştefan Hagimă şi intitulată Două iubiri. O carte care, o spun de la început, nu seamănă cu nici o poveste despre, să zicem, femeile iubite, adorate, despre viaţa cu şi după ce dragostea trece. Nici despre „o iubire ca-n filme “, deşi, vai, ce film s-ar putea face cu această nemaipomenită poveste. Aici e o confesiune totală, în care doi oameni îşi contopesc într-atâta vieţile, încât, la un moment dat, nu mai ştii unde încep şi unde se sfârşesc ele.

Ştefan Hagimă ne povesteşte în cartea lui, cu lux de amănunte (aş zice, chiar în exces), viaţa lui de până la înfiriparea legăturii cu Zoe. Orfan de mamă de mic, înfiat de o familie de dascăli de o onestitate greu de imaginat azi, de o fineţe şi o bunătate rare, Ştefan a avut o copilărie fericită. Elev şi student serios, n-a avut mereu numai succese, dar şi-a croit, sârguincios, traseul vieţii. Întâlnirea cu Zoe, la Institutul de teatru, lucrul zilnic la scenă cu ea, delicateţea, cultura ei, educaţia primită în familia Stanca, nu avea cum să nu-l tulbure pe tânărul Ştefan. Zoe venea din elita intelectuală clujeană, familie de medici din vreo trei-patru generaţii, tatăl doctor, mama ,dintr-o nobilă familie româno-maghiară. Ştia trei limbi, citise enorm, cunoştea pe de rost celebrele compoziţii muzicale, frecventa opera, filarmonica, teatrul. Viaţa lor în comun, iubirea lor absolut nefirească, nebunească, a început parcă exact ca într-o piesă de teatru. Replici din Vilegiaturiştii de M. Gorki, la care lucraseră, le răsunau amândurora în urechi şi le defineau propriile lor sentimente. De la prima întâlnire, surprinzătoare pentru amândoi, viaţa lor a fost o lungă îmbrăţişare. Ea devine Moaţa, el – Ştefi, Ştefişor şi cine ştie cum şi-or mai fi spus ei în intimitate, punând tandreţe şi dragoste în fiecare cuvinţel. Se răsfăţau, se iubeau cu o dorinţă mereu reînviată, hrănită de fantezia lor nemărginită, de totala lor disponibilitate de a se dărui unul altuia. Suflete pereche, adevărat aşa erau, pe când sloganul ăsta nu circula. Împreună au jucat teatru, fie la Bacău, Galaţi, Satu Mare, Brăila, ea regizând, el jucând, mai mereu roluri principale. Toată suflarea teatrală ştia de legătura lor, cronicarii însă îşi vedeau de treabă şi lăudau sau poate mai şi criticau spectacolele lor. Vorba e că drumul lor teatral împreună, aşa cum ni-l povesteşte Ştefan, a fost cimentat de cel personal. Un drum fastuos, aş zice o Cale Regală, a fost viaţa lor, o întâlnire rară cu iubirea totală, împărţită mereu între scenă şi pat. Ştiu că sună dur acest cuvânt, poate e şi nelalocul lui, dar din fiecare pagină răzbate erotismul, dragostea pe toate planurile, neexcluzând nici un moment, dintr-o falsă pudoare, atracţia fizică dintre cei doi. Ştefan ne povesteşte, neuitând nici un amănunt, analizând repetiţiile, relaţiile cu colegii, intrigile, tot ce face sarea şi piperul în teatru, dintotdeauna despre câteva din rolurile jucate pe scenă şi în filme, la teatrele de care am amintit, apoi de la Teatrul Naţional „I.L. Caragiale“, „Nottara“, Teatrul de Operetă, Teatrul „Vasilescu“ etc. Aflăm, dincolo de ce ştiam, multe despre câţiva regizori de teatru şi film (Mihai Berechet, Horea Popescu, Alexandru Tocilescu, Dan Alexandrescu, Octavian Greavu, Dumitru Carabăţ, Mircea Moldovan, Dumitru Lazăr, Malvina Urşianu, Sergiu Nicolaescu etc.), despre actori (George Mottoi, Ştefan Sileanu, Liliana Lupan, Cătălina Murgea, Alex. Repan, Oana Pellea, Ovidiu Iuliu Moldovan, Ştefan Radof etc.). De asemenea, despre Raiul lor de la Mamaia-sat, căsuţa de la Snagov, după pensionarea lui Zoe. Acolo îl primeau pe Răzvan, medic, fiul lui Zoe, stabilit în Germania, cu familia lui, pe soţia lui Dominic Stanca, Sorana Coroamă Stanca, regizoare, directoare de teatru, profesoară de teatru la Cluj, la Secţia de teatru a Facultăţii de Filologie din anii ’90, pe câţiva din prietenii foarte apropiaţi şi, nu în ultimul rând, pe părinţii lui Ştefan care, spre finalul vieţii, cunoscând-o pe Zoe, au înţeles că alegerea lui Ştefan a fost una bună, că dragostea lor n-a fost o pală de vânt, ci o legătură temeinică, pusă la cale parcă de bunul Dumnezeu.

Cartea lui Ştefan Hagimă nu ocoleşte nici partea civică, socială, din viaţa teatrului şi din propria lor viaţă. Fiind un cuplu atât de unit, de strâns, de solid, cei doi parteneri, umăr la umăr, au comentat şi trăit evenimentele din România, începând cu anii ’70 şi până la plecarea lui Zoe în „viaţa de după viaţă“, când Ştefan crede cu tărie, că măcar spiritele lor se vor reuni pentru altă vecie. În cutremurul din 1977, membrii familiei lui Octavian Stanca au pierit atunci sub dărâmăturile din faţa blocului Scala, aşezat faţă în faţă cu blocul Malaxa, unde locuia Zoe. Apoi, e vorba de Revoluţie, cu morţii ei, cu ticăloşii, cu minciunile, cu abuzurile, Târgoviştea, împuşcarea Nebunului în ziua de Crăciun, mineriadele, stupefacţia românilor, alte minciuni, bătăile, închisoarea, vânarea intelectualilor. Simpatia pentru PNŢCD, pentru Corneliu Coposu, dezamăgirea, Parlamentele, politicienii, Piaţa Universităţii, goana după putere, mizeria, incertitudinile de toate felurile, dezolant, dezolant. Scârbă nespusă pentru Serviciile secrete, pentru băieţii cu ochi albaştri, cei care înainte de ’89 o interogau în propria ei casă în legătură cu plecările ei în Germania, la Răzvan, frica permanentă că trebuie să ascundă cu grijă ce e important, să se prefacă, da, că nu e chiar cel mai înverşunat „duşman al regimului “, cum erau denumiţi sutele, miile de români încarceraţi ani mulţi, în condiţii incredibil de grele, în sinistrele închisori din România.

Cartea, prin autorul ei, face o impresionantă incursiune în „lumea bună“ a Bucureştiului , în anii ’70, ’80, ’90. Rămân de neuitat întâlnirile cu foştii membri ai Cercului literar de la Sibiu, Nicolae Balotă, I.D. Sîrbu, Ştefan Aug. Doinaş (cu Irinel Liciu), I. Negoiţescu (cu iubirile lui uraniene), Cornel Regman (cu soţia Zorina), apoi alţi buni prieteni, Ovidiu Constantinescu (în romanul căruia, Luna şi mânzul sălbatic, Ştefan a devenit personaj cu numele său real), Marieta Sadova, prof. Gafton etc. Lor li s-au alăturat prietenii mei Mariana şi Doru Vartic, oaspeţi pentru o lună în apartamentul lui Zoe şi Ştefan, de pe Bd. Magheru, când cei doi, încă foarte tineri, au redactat, prefaţat şi au dat gata de tipar cartea soţului Soranei Coroamă Stanca, Dominic Stanca, Timp scufundat. După care au urmat alte şi alte evenimente în care s-au revăzut, pe când Ion Vartic şi Marian Papahagi, în anii ’90, au fost secretari ministeriali la cârma Culturii ºi învăţământului din România. Întâlniri care au cimentat o prietenie pe viaţă.

Cu reală plăcere descopăr în cartea lui Ştefan prieteni comuni, pe actorii Ada D’Albon şi Emil Coşeru, regizorii Alexandru Colpacci, colegul şi prietenul nostru, „vedeta“ teatrului din Oradea în anii săi de vârf, Niky Scarlat care l-a distribuit pe Ştefan în rolul lui Ştefăniţă din Viforul la Teatrul din Galaţi etc. Ştefan Hagimă prezintă, de asemenea, întâlnirea cu medicul stomatolog Iulia, atracţia firească a unui bărbat încă în putere, rămas văduv la 65 de ani, ca pe un dar trimis parcă de Zoe care-i spunea mereu ca după să nu rămână singur, pe care o râzgâia cu tandreţe, numind-o Buburuza, şi care i-a fost, vreme de patru ani, aliat, iubită şi parteneră, sprijinindu-se mereu unul pe altul. Iulia, cea cu ochii albaştri, mari, mereu miraţi, mignonă şi veselă, vorbăreaţă, femeie mereu elegantă, medic stomatolog serios, o profesionistă cum scrie la carte, mamă şi ea de doi băieţi, medici şi ei, care pleacă şi ea, pe nepusă masă, după patru ani de fericire. De iubire. Infarct.

Ştefan Hagimă scrie frumos, despre o viaţă frumos trăită. Citiţi cartea şi vă veţi convinge.