Ruxandra Cesereanu, Ieşirea

La început nu se zărea nimic dinăuntrul dubelor care mergeau zdruncinat, hurducăindu-i pe cei dinăuntrul lor, de parcă s-ar fi aflat înlăuntrul unei tobe care bubuia să le spargă nu doar urechile, ci şi trupurile să le rupă. Merindele de drum se sfârşiseră, caşul şi slănina se gătaseră primele, apoi marmelada, mai rămăsese poate câte un coltuc de pâine rătăcit de voie. Bricegele de tăiat pâine le fuseseră luate, ca să nu se rănească robii greco-catolici cumva. Urcuşuri, coborâşuri, pe drumuri nevăzute, fierbinţeală mare în dube şi oboseală cât încape. Niciunul din robi nu izbutise să închidă un ochi. Ziua îi mai dădeau jos la câte-o margine de drum, ca să mănânce şi să îşi dezdoaie oasele. Aşa apucară să ia nişte flori de salcâm, de la una din opriri unde se dezdoiseră, şi le ţineau la marginea nasului, ca să îşi primenească nările şi respiraţia, căci încinsătura din dubă era ucigătoare inclusiv cu mirosul ei acru de transpiraţie. Păzitorii se uitară la ei ca la nişte copii năuci, dar nu ziseră nimic.

Trecură de-a valma prin mai multe oraşe ardeleneşti, fără să fie vărsaţi în vreo închisoare. Episcopul Iuliu simţind însă că se apropie de Cluj îşi apăsă inima primitoare ca pe o pompă care îi dăruie puţin alint. Oraşul credinţei sale nesmintite de nimeni şi nimic. Ca prin minune, dubele opriră să se aprovizioneze cu benzină, aproape de centru, lângă Teatrul Naţional, iar episcopul Iuliu zări vârful catedralei sale iubite, sumeţită spre cer. Schimbarea la faţă era ea, draga lui şi a credincioşilor săi, scumpa biserică a lăuntrului său. Hristos Însoritul îi dăruise această minune ca, rob fiind, să mai zărească scumpa catedrală. Duba în beznă făcea ca lumina dăruită să fie şi mai mare, şi mai aprinsă. Uşile deschise ale dubei prin care se zărea catedrala erau ca două aripi de vultur, căci aşa au puterea de a transpune percepţiile în altă lume decât cea reală sau tocmai întrucât cea reală e rău bolnavă şi nu poate fi altfel tămăduită decât prin visătorie. Să stăm, să rămânem tari în credinţă, să nu ne clintim din ea. O porniră din Cluj, cu benzina reînnoită, drumul robilor ducea în altă parte. Să nu te temi, aşa îi murmura mereu în ureche Hristos înconjurat de raze. Hristos Domnul este soarele lui, al lor, al robilor, şi al tuturor celor care îi vedeau razele. Duba trecu, era tot o minune poate, sau era voia păzitorilor să îl zgândărească, să îl înjunghie puţin, fără să ştie cât bine îi fac de fapt cu înjunghierea aceasta. Deci duba trecu şi prin faţa catedralei din Gherla, într-un vâjâit, aici nu mai opriră nicăieri în oraş, deci nu mai avu cum să se bucure de scumpa aceasta, dar o zări ca pe o pană plutind legănat de sus. Până la urmă păzitorii au hotărât să oprească iarăşi undeva, căci maşinile duduiau şi chiar fumegau puţin, motorul fusese prea încercat. Opriră într-un sat, iar uşile dubelor deschise îi îngădui unui om de-al locului să privească înăuntru şi să-i vadă pe robii aşezaţi, în veşmintele lor preoţeşti. Dar omul nu îi recunoscu, deşi îşi înclină uşor capul. Nu putea să ştie cine sunt ei. Nici nu era musai. Pe întregul drum, robii binecuvântaseră cătunele şi oraşele, făcându-şi cruci cu limba şi rostind rugăciuni pe tăcutelea. În Dej, alta a fost să fie minunea a nu ştiu câta în drumul lor de robi. Dubele opriră lângă parcul central, era fierbinţeală mare, îi ţinură cât îi ţinură înăuntru, poate chiar câteva ceasuri în care şiroiau de sudoare ca nişte cai alergaţi la curse, apoi păzitorii deschiseră totuşi opritorile, lăsându-i să respire puţin. La o distanţă de câţiva metri, se iviră atunci copilaşii curioşi care se jucau în parc. Murmurau, înţeleseseră că nu trebuie să se mire strigând, şopteau întrebători, privindu-i pe robii din dube, îşi făceau semne, aveau ochii mari, poate chiar bulbucaţi, voiau să înţeleagă, dar nu ştiau de la cine să afle. Robii zâmbiră pe furiş către ei, căci Hristos Însoritul le dăruise şi acest lucru. Copilaşii miraţi şi murmurând erau darul către ei în drumul spre o robie şi mai mare decât cea de până acum. Episcopul Iuliu pricepu că un copil avea să fie şi el, ba chiar toţi episcopii aveau să fie nişte copii ai lui Hristos, acolo, în închisoarea spre care erau duşi şi al cărei nume nu îl cunoşteau încă. Mai avea crucea pectorală cu sine, dar oare cât ar mai fi putut să o ţină cu el, fără să-i fie luată? Copilaşii îl cercetau ca pe o jivină îmbrăcată preoţeşte. Îi cercetau pe toţi ca pe nişte jivine, dar erau cuminţi, pricepând că e aici ceva ce ei nu pot înţelege pe de-a-ntregul. Şi atunci priveau cu mirare.

Apoi păzitorii i-au strâns din nou în dubă unde i-au coclit iar o vreme. Robii încercau să priceapă de ce drumul urca şi unde ducea. Se găseau deja prin pământurile Maramureşului. Păzitorii doreau să se răcorească chiar ei, aşa că pentru primenire au oprit mai sus de un izvor de unde robii s-au limpezit cât să nu fie soioşi şi au băut apă pe săturate. Îi lăsară să se curăţe astfel şi să îşi răcorească gâtlejurile. Nişte copii aflaţi cu oile la păscut se uitau la ei ca la o arătare din ceruri. Era al nu ştiu câtelea semn că se va întâmpla ceva. Cu hainele lor preoţeşti poate că păreau căzuţi din ceruri, mai ales că nu erau rotofei, ci slăbănogi şi prelungi.

Din nou în dubă, ei au ştiut atunci că vor fi duşi fie la mănăstirea Bixad, fie la închisoarea Sighetului. Nădăjduind că ar putea fi Bixadul lor scump, au început să zică toţi: De haina ta, Preacurată, ne agăţăm aşa cum se agaţă copiii ca să fie feriţi de rău şi de primejdie. Acopere-ne, Fecioară, cu puterea aripilor tale de mamă şi fii nouă mare şi tare ocrotitoare! Cerşim scutul tău puternic în sălaşul durerii, ajută-ne să fim mereu îmbrăcaţi în Hristos! Episcopul Iuliu o şi zări, de altfel, pe Preacurată, cu aripile urieşeşti ale mantiei sale deschise, înclinate cât să-i acopere pe robii greco-catolici din cele două dube, de parcă ar fi aruncat pe ei un giulgiu vindecător. Dacă ar fi fost lăsaţi în domiciliu obligatoriu la mănăstirea Bixadului, s-ar fi aflat aproape de icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului, iar lucrul acesta ar fi fost o binecuvântare. Dar când seara căzu de-a binelea, episcopul Iuliu îşi dădu seama că alegerea păzitorilor înclina spre Sighetul Marmaţiei, unde era închisoarea.

Opriră în faţa unei clădiri cu două etaje şi cu ferestre mici ca de internat, de unde nu se putea sări de la fereastră ca să fugi în târg. Cenuşiul scorojit al închisorii era aşa cum doreau păzitorii şi maimarii lor, adică neprimitor şi mohorât. O puzderie de gardieni ţâşniră de te miri unde, înconjurând dubele şi pe robii din ele. Coborâră, încercând să se dezdoiască, dar nu apucară să facă acest lucru cum trebuie, adică să-şi dezdoaie spinările, că vocea unui gardian se auzi huruind, aducându-i brusc la cele lumeşti. Băgăm ghivolii la grajd, zise unul dintre noii păzitori către vechii păzitori şi totodată către păziţii acestora. Robii ştiură atunci că nici măcar o floare de salcâm nu vor mai avea dreptul să poarte la ei. În buzunarele de la reverendă încă se simţeau capetele mici înşirate pe ciorchine ale florilor pe care apucaseră să le ia la prima oprire din drumul spre Sighet. Dar de-acum erau ghivoli, nu oameni, aşa li se spusese că sunt, drept care nimic nu va mai fi cum a fost. Li se zisese că vor sta aici doar pentru o noapte, însă episcopul Iuliu ştiu că va fi pentru multă vreme de-acum înainte. Era ziua de 25 mai a anului 1950.

Ajunseră cu bagaje cu tot pe celular, de unde se zărea toată închisoarea. Nu era mare, ci îndesată, cu celule răspândite pe două etaje, acestea fiind despărţite de o plasă lungă de sârmă, ca să-i împiedice pe nefericiţi să se arunce şi să se strivească de ciment, luându-şi viaţa. Nimeni nu avea voie să moară aici de bunăvoie. Trecură, fiecare, prin faţa şefului închisorii, părea că el este, căci ţinea foi mari pe care erau scrise cu litere tot mari numele robilor, verificându-i rând pe rând dacă ei sunt. Episcopul Iuliu îşi zise numele şi rangul preoţesc, dar şeful îl certă pe loc: Aici nu este episcop, doar deţinut, episcop nu mai este. Acum că erau ghivoli, nu mai puteau fi şi episcopi, fiindcă nu mai erau oameni.

Celula cu mucegai unde fu închis cu fraţii săi mai bătrâni avea paturile suprapuse, saltele de paie, cearceafuri cenuşii şi pături aspre, tot cenuşii. Pe pereţi erau zgârieturi cu tot felul de nume tremurate ale celor de dinainte care fuseseră închişi aici. Nume de tot soiul, de odinioară dar şi de acum. Se rugară lui Hristos Însoritul, presimţind că va fi ultima oară când vor avea cuminecătură pentru liturghisire. Ghivolilor urma să li se ia fărâmele de cuminecătură aflate în cutiuţa de argint, cine să le lase lor cutiuţă de argint în închisoarea Sighet! Era o chestiune de timp să fie confiscată, la fel şi hainele preoţeşti. De veşmântul Tău, Hristoase, ne agăţăm aşa cum se agaţă copiii ca să fie feriţi de rău şi de primejdie. Acopere-ne, Doamne, cu puterea aripilor tale de fiu al lui Dumnezeu şi fii nouă mare şi tare ocrotitor! Cerşim scutul tău puternic în sălaşul durerii, ajută-ne să fim mereu îmbrăcaţi în Tine! Se simţiră întăriţi şi cu inimile vii, deschise şi îmbărbătate, tocmai fiindcă se temeau că ele ar putea fi încuiate de păzitorii lor. Ştiau că vor purta bătălie cu temnicerii lor, ca să-şi păstreze inimile descuiate şi mângâiate către Hristos Însoritul. Era încercarea cea mai mare în care se cuvenea să se învrednicească să ducă rostul lor de păstori smeriţi ai Domnului, până la capăt. Păstori dinăuntrul temniţei, dacă afară nu mai aveau să fie lăsaţi să iasă. Dar soarele credinţei din hrubă nu arde el, oare, mai tare decât cel de pe cer?

Dimineaţa au fost scoşi din celulă şi duşi într-o cameră unde îi aştepta un doctor şi un asistent medical, pe lângă şeful închisorii, precum şi un funcţionar care înregistra felul lucrurilor pe care robii urmau să le lase la păstrare. De dezbrăcat au fost siliţi să se dezbrace de tot, drept care încă o dată s-au simţit ca nişte prunci. La început s-au ruşinat, căci trupurile lor era slăbite şi murdare de la călătorie, erau trupuri bătrâne, cu toate bolile lor, dar apoi şi-au zis în gând că ei sunt pruncii Preacuratei şi ai lui Hristos Însoritul care-şi vor întinde aripile peste ei. Şi-au adus încă o dată aminte de copiii din parc care se înghesuiseră să îi privească miraţi cum stăteau în dubă, în reverendele lor preoţeşti. Şi de copiii-păstori de oi care îi priviseră şi ei cu mirare, în tăcere. Li s-au dat hainele aspre de închisoare, cioareci şi veston vărgate, precum şi bonetă tot la fel, pe toate aveau să le coase te miri cum şi să le peticească de-a lungul anilor petrecuţi la Sighet. Li s-au dat bocanci scâlciaţi, li s-au luat ceasurile, crucile, portmoneele, chiar dacă banii au fost înregistraţi, ca să nu se piardă, să fie înapoiaţi când vor ieşi de acolo, dacă vor mai ieşi. Li s-au luat şi iconiţele cu Maica Domnului, şeful închisorii mâniindu-se la vederea lor de parcă ar fi văzut pe dracu. Căci Înaripata doar pe robi îi ocrotea, iar de păzitorii robilor chiar Dânsa se ferea ca de dracu.

Apoi au dus turma de ghivoli în celule, iar aceştia au sărutat josul celulei, şi-au făcut cruce şi s-au rugat să fie vrednici ca robi pentru credinţa lor, stând tare în ea, prigoniţi, dar mărturisitori pentru cei de acum şi cei ce vor veni. Dacă i-ar fi zărit cineva cum sărută josul celulei de închisoare ar fi fost uimit, dar pentru robi era un legământ că nu se vor lepăda de frăţia lor preoţească şi de crucea lor purtată de-acum, pe care o acceptau ca dar. Nu erau trişti, ci senini şi luminoşi.

Paturile erau lipite de perete şi suprapuse, de-o parte şi de cealaltă a celulei, între ele fiind doar un spaţiu oarecare de mişcare. Într-un colţ era tineta, ciubărul pentru nevoile de evacuare ale robilor, care se golea de două ori pe zi. Mirosul avea să fie duhnitor, dar robii nu mai simţeau asta, dacă gândul lor era la cruce, smerenie şi îndurare. La ferestre erau gratii, de bună seamă, văzduhul era nevăzut pe dinafară, dar văzut se arăta a fi pe dinăuntru. Păzitorii nu ştiau, însă, acest lucru, căci altfel cine ştie ce măsură aspră ar fi luat, poate ar fi zidit de-a binelea celula, să nu mai aibă ferestre deloc. Mâncarea se aducea la rândul ei în ciubăr, robii aveau gamele în care se arunca terciul ori altă moliciune înceţoşată luată cu polonicul.

Înjurăturile şi felul oţărât de a fi al păzitorilor nu lipseau defel, era o suferinţă să vezi urâţenia vorbelor omeneşti de acest fel. Uneori, slobozi la gură şi oţărâţi, păzitorii îi numeau porci bătrâni, iar unul dintre ei îi batjocori pe robii cu barbă, zicându-le că doar strâng păduchi în jurul gurii. Dar aceştia îi răspunseră că dacă atâţia ani au purtat barba cu cinste, la fel o vor face şi de acum înainte, fie chiar în temniţă. Nu toţi păzitorii erau aşa, câţiva le cereau chiar să se roage pentru ei şi pentru una-alta, dar întotdeauna o făceau când erau singuri, ca să nu fie văzuţi şi pârâţi de ceilalţi. Unii dintre ei încă mai aveau credinţă, aceasta nu fusese stârpită de tot, mai rămăsese o picătură. Dar cei mai mulţi dintre aceştia zbierau şi înjurau.

Alfel, robii se concentrau pe viaţa lor duhovnicească, apoi pe şoaptele şi murmurul, fie la deschizătura uşii, fie, mai rar, prin pereţii celulei, cu ajutorul cărora încercau să afle cine se găseşte în închisoare, cine a mai pierit, cine boleşte, cine a fost adus şi tot aşa. Uneori, foarte rar, schimbau veşti datorită ţevilor de la încălzirea centrală, pe care le ciocăneau după un alfabet Morse rudimentar. Când aveau noroc, puteau scrie câte ceva minuscul pe petece de hârtie pe care le transmiteau ca pe vremea şcolii, când îşi aruncau bileţele în clasă. Dar hărmălaia şcolărească de odinioară era aici înlocuită de liniştea casei de jelanie. Când erau scoşi din celulă, trebuiau să stea cu privirea în pământ şi să nu privească defel înainte sau în sus, de parcă lumea ar fi fost alcătuită doar din subterane şi tunele. Apoi mai era ceva, erau fugăriţi când erau scoşi din celule, ca nu cumva să afle ceilalţi deţinuţi despre robii greco-catolici, iar venirea acestora în închisoare să le dea putere şi altora, fie că erau credincioşi sau nu. Aşa că îi fugăreau ca pe măgari ori ca pe câini ori ca pe păsări de curte, temători fiind păzitorii să nu se ducă vestea despre credincioşia robilor. Cerul lor era rugăciunea zilnică şi credinţa nesmintită că suferinţa lor senină va fi de folos, dacă nu acum, atunci mai târziu de bună seamă. Chiar dacă cerul de afară era zărit doar în pătrăţele, prin gratii, căci era cer aflat în cuşcă, ei aveau alt cer.

(fragment dintr-o carte în lucru)