Ion Mureşan, Dezamăgire sau cum să devii funcţionar al Posterităţii

„Mecontent de tous, mecontent de moi“ – sună un vers de Baudelaire. Aci vreau să fac publică „nemulţumirea de mine“, felul în care am reuşit să mă dezamăgesc eu pe mine.

Căci pentru a mă dezamăgi, am lucrat o vreme la amăgirea mea. Iată cum. Pe vremea când eram mai tânăr, mi-am impus o „regulă de aur“ pe care am respectat-o cu consecvenţă cam un an de zile: înainte de a citi poeme ale mele, spuneam pe de rost o poezie a unui poet dintre cei pe care îi aveam la inimă din istoria poeziei româneşti. Spunând cu voce tare o poezie frumoasă aveam sentimentul că particip şi eu la o mare construcţie care este Poezia românească. Şi că, prin acesta, îmi făceam o datorie de onoare: o reverenţă în faţa cuvântului spus cum nu se poate mai bine. Căci, până la urmă, poezia este într-un anume fel şi un cuvânt spus cum nu se poate mai bine. Sigur, alegeam cu mare grijă poezia pe care să o învăţ „pe deasupra“ (vorba lui Nichita Stănescu), căci alegerea mea mă definea şi pe mine. Şi îmi trăda preferinţa pentru un anume gen de poezie, pentru o anume definiţie a ei. În fond, fiecare poezie pe care o înveţi pe de rost e o mică oglindă a ta, una care vrei nu vrei te arată aşa cum eşti. O poezie învăţată pe de rost e şi o întâlnire cu tine însuţi prin bunăvoinţa altui poet şi a unei poezii pe care, cu ani în urmă, cineva a scris-o parcă anume pentru tine.

Învăţând o poezie pe de rost, dăruieşti câteva minute de nemurire, câteva minute de eternitate unei poezii frumoase şi unui poet. Să zicem că la o seară de poezie participă zece poeţi. Ei bine, aceştia vor mai scoate din „negura uitării“ încă zece poezii şi zece poeţi. Sigur, se poate întâmpla ca memoria poeţilor să fie ocupată în întregime de lucruri mai importante. Atunci ei pot aduce în buzunar o carte cu poezia preferată pe care să o citească ca pe o rugăciune. În acest fel, o carte de poezie devine o cărticică de rugăciuni. Dar eu unul sunt încredinţat că învăţând o poezie pe de rost devii funcţionar al unei temute şi secrete instituţii, al cărei nume se rosteşte doar în şoaptă: Posteritatea. O instituţie subordonată direct lui Dumnezeu.

Şi dacă tot e ora dezamăgirilor şi a tristeţilor, vă voi spune că din tristeţe vin rândurile acestea. Ele s-au născut din două tristeţi care sunt, de fapt, una. Iată: pe când eram student am bătut şi eu cartierele oraşului ca să-mi caut gazdă. Astfel că am intrat în tot felul de case. Am fost peste măsură de mirat să întâlnesc apartamente în care nu era nici o carte. Oricât iscodeam eu cu privirea, nu găseam decât cel mult Cartea de telefon, iar asta în cazul în care gazda avea aparat telefonic, şi acesta destul de rar în vremea aceea. Mirarea mea, de proaspăt student la filosofie, era mare. Cum se poate trăi într-o casă în care nu este nici o carte. Casele acela mă întristau profund, erau pentru mine imaginea pustiului şi a lipsei de orice speranţă.

Amintirea acelor case pustii, case fără cărţi, mi-a revenit în minte anul acesta când am fost la un cenaclu literar şi am avut ideea nefericită să-i rog pe cei aproximativ 20 de „literaţi“ prezenţi să-mi spună o poezie pe care o ştiu ei pe de rost, poezia lor preferată. Ei, bine, nici unul nu ştia nici o poezie, nu avea vreo „poezie preferată“. Nici măcar vreo poezie pe care ei o scriseseră nu ştiau. Din nou am avut senzaţia de pustietate. Si m-am mirat şi întristat, căci eu nu înţeleg cum poate trăi cineva fără să aibă o poezie, una cât de mică, în el.

Dar cum iniţiativele mele nu s-au bucurat niciodată de prea mare succes, mă aştept ca nici cuvintele acestea să nu aibă alte ecouri decât nişte blânde ironii şi refuzuri.