Răzvan Voncu, Despre literatura fără miză

„Cutare carte e bună – putea fi auzit spunând Ovid S. Crohmălniceanu –, dar nu are nici o miză.“

Dar cum poate fi o carte bună fără să aibă o miză şi, mai ales, ce e cu această miză care, indiferent de denumirea ce-i este atribuită de un critic sau altul, determină în cele din urmă judecata de valoare?

Miza nu este, înainte de toate, tema cărţii şi în nici un caz teza ei.

Astfel, Război şi pace este un roman care parcurge ca o oglindă stendhaliană războiul lui Napoleon în Rusia din 1812, însă miza operei nu este aceasta. Ci viziunea asupra istoriei ca un pendul care oscilează când încolo, când încoace, purtat de nişte forţe nevăzute, în timp ce omul are impresia eronată că el este cel care îl mişcă. Viziune care consună cu gândirea lui Lev Tolstoi în general şi care apare în multe detalii ale naraţiunii. Cum ar fi, de pildă, scena în care un general sosit de pe câmpul de luptă aşteaptă, prevenitor şi chiar servil, să fie primit de un locotenent de stat-major: alegorie transparentă a diferenţei permanente dintre aparenţă şi esenţă în viaţă, ca şi în istorie.

Confuzia temei literaturii cu miza ei este, până la un punct, explicabilă şi se poate argumenta chiar că între temă şi miză există o anumită legătură. Aceasta poate fi probată atât în cazul textelor a căror temă este extraliterară (fiind socială, politică, istorică, morală etc.), cât mai ales al acelora care, moderne fiind, au o temă intrinsec literară.

De pildă, Rondelul cupei de Murano, de Alexandru Macedonski, este o poezie metapoetică: tema ei este însăşi naşterea poeziei de factură simbolistă. Miza este, totuşi, alta, chiar dacă nu una foarte departe de teritoriul temei. Macedonski ţintea mai sus decât să strecoare o profesiune de credinţă în simbol, pe sub mişcările de luare în posesie ale unui obiect numit „cupa de Murano“. Poetul îşi afirma, de fapt, apăsat convingerea că poezia adevărată este stare şi formă pură, nu „mesaj“ (adică semantică), iar aceasta este miza textului, ca şi a întregului volum Poema rondelurilor, apărut postum, în 1927.

La fel şi în cazul volumului de proze scurte al lui Mircea Nedelciu, Aventuri într-o curte interioară (1979). Tema lui este stringent literară: întoarcerea la proza scurtă şi refugiul în mediile marginale, mai puţin impregnate de comunism, în plin mandarinat al romanului politic de tip Săraru sau Lăncrănjan, mustind de „epopeile“ calpe ale „erorilor“ (citeşte: crimelor) de la începuturile regimului comunist, respectiv, ale „reparaţiilor“ (strict de faţadă) de după 1960. Dar nu aceasta este miza profundă a Aventuri…-lor. Nedelciu dorea chiar mai mult decât să arunce în derizoriu specia „romanului politic cu voie de la poliţie“: el aspira să mute accentul, în proza românească, de pe scriitura aventurii, pe aventura scriiturii, desprinzând dimensiunile prozastice ale obiectelor/ întâmplărilor de dimensiunile lor intrinseci. Cutare eveniment nu este istoric pentru că aşa l-au decretat ideologii de serviciu ai partidului unic, ci pentru că aşa îl vede scriitorul.

Mult mai gravă şi, în timpurile noastre, mai răspândită este confuzia dintre miză şi teza unei cărţi.

E o confuzie care s-a creat, trebuie s-o recunoaştem, în Occident, în special după mişcarea hippy, „revoluţiile“ cripto-comuniste din 1968 şi generalizarea corectitudinii politice. La noi a ajuns recent, în ultimul deceniu, din acel regretabil mimetism care ne caracterizează în perioadele în care nu reuşim să progresăm pe drumul pe care mergem şi încercăm tot felul de „scurtături“ culturale. Revenirea în actualitate a uitatei „literaturi angajate“ accentuează confuzia – adesea intenţionată – între „semnalul de virtute“ pe care îl transmit diverşi autori care se doresc „de stânga“ şi miza, sau mai bine zis absenţa mizei, din textelor lor.

Din păcate, revenirea (de data aceasta, sub influenţă americană) a „literaturii angajate“ nu înseamnă şi anularea vechii observaţii a lui Caragiale, conform căreia dacă este „cu artă“, tendinţa devine artă, iar dacă este „fără artă“, tendinţa nu are nici valoarea hârtiei pe care este tipărită. Mai simplu spus, în absenţa valorii estetice teza nu contează, întrucât nu produce mai multe efecte de conştiinţă decât manifestele politice sau lozincile agitaţiei civice. Din acest punct de vedere, o poezie proastă va avea întotdeauna efecte incomparabil mai mici decât o lozincă, fie şi una stupidă în conţinut, dar adaptată momentului.

Nu despre această literatură fără miză doresc să mă opresc aici. Ea se consumă într-o bulă de adulare reciprocă, alcătuită din medii de socializare (cu foarte puţini cititori), conferinţe universitare şi reviste academice (cu şi mai puţini cititori). La viteza cu care se transformă lumea sub impactul tehnologiilor şi al schimbărilor economice de pe planetă, literatura tezistă, chiar dacă nu va dispărea, nu va ieşi niciodată din obscuritatea şi irelevanţa-i caracteristică.

Mult mai răspândită este cealaltă literatură fără miză, pe care, în lipsa altei formule, o voi denumi literatura de unică folosinţă.

Apariţia ei este rezultatul influenţei de decenii a societăţii de consum asupra culturii. Mai concret spus, cultura propriu-zisă – căreia unii îi mai spun şi „elitară“ sau „cărturărească“ – este tot mai deschisă hibridizării cu cultura de consum – sau „populară“: în limba engleză şi prescurtat, pop. Filmul, desenele animate, sitcom-ul, stand-up comedy, jocurile video, iar în final reţelele de socializare au avut şi au un impact devastator asupra literaturii. Roland Barthes sesiza încă de la finalul anilor 1950 (în Mythologies, 1957) tendinţa metisajului între limbajul intranzitiv al literaturii şi cel tranzitiv, al mass-media. Această tendinţă s-a accentuat odată cu generalizarea valorilor societăţii de consum: cu sau fără voia literaturii, reperele din sfera divertismentului – cum ar fi vânzările sau „review“-urile consumatorilor – au pătruns şi în spaţiul cult. Cererea creează ofertă, iar autori ca Paolo Coelho sunt numai vârful aisbergului şi, în fond, un păcat venial al literaturii actuale. Oricât s-ar indigna puritanii, şi în interbelic a existat, nu-i aşa?, un A. J. Cronin. Ca să satisfacă exigenţele acestor criterii extraestetice (şi prin urmare extraliterare), literatura se pliază, conştient sau nu, pe exigenţele divertismentului, care nu se află în pericol de a-şi pierde consumatorii, fie că vorbim de film, de publicitate sau de jocurile video. Scriitorul imită tot mai mult, chiar când are talent – vezi cazul Stephen King – scenariile filmelor horror sau de acţiune, tramele complicate şi violente ale jocurilor video sau stilul fragmentar al comunicării din paginile de socializare. Ca să-şi vândă povestea, el încearcă să satisfacă orizontul de aşteptare al unui public care nu are, de fapt, capacitatea de a recepta cum se cuvine literatura.

Tendinţa este vizibilă şi în literatura noastră, cu tot cu graba specifică de a imita, contrabalansată subliminal de un conservatorism înnăscut care face ca imitaţia să meargă numai până la un punct. Poeţii (căci poezia este unul dintre genurile cele mai afectate de impactul devastator al divertismentului) încearcă să imite stilul enunţurilor de stand-up comedy sau „metafizica“ filmelor horror: de aceea, când nu e prăbuşită de „temele“ calpe ale stângismului, poezia este scufundată de noianul de „crize“, „frustrări“ şi „violenţe“ ce derivă nu dintr-o criză reală a tinerei generaţii, ci din frecventarea excesivă şi exclusivă a jocurilor video sau a filmelor cu „supereroi“. Prozatorii, la rândul lor, spun „poveşti“, prin intermediul unor naraţiuni menite să umple timpul petrecut în sala de aşteptare a unui aeroport, străduindu-se să sensibilizeze un public care s-a întors la lectura de identificare. Adresându-se, prin urmare, altor „receptori“ decât intelectul cititorului. Există şi prozatori care scriu gândindu-se dinainte la o viitoare ecranizare sau la transformarea romanului lor în audiobook, de citit în maşină, în ambuteiajul permanent dintre Comarnic şi Predeal. Efectele acestor proiecţii asupra mizei textului sunt şi ele profunde. Şi nu în bine.

Cu toţii scriu bine, într-un stil jurnalistic transparent, din care a dispărut arta literară. Iluzionându-se că nu fac „estetism“, de fapt nu fac deloc literatură: avea dreptate Mircea Mihăieş atunci când, pe jumătate în glumă, propunea să folosim pentru acest tip de texte o altă terminologie decât cea din literatura cultă. Căci aceste produse textuale de unică folosinţă nu aparţin literaturii propriu-zise, la fel cum încălzirea unor caserole la microunde şi vânzarea conţinutului lor unor turişti naivi este cu totul altceva decât arta culinară a unui Ducasse sau Bocuse.

N-are rost să ne ferim de cuvinte precise: prin abandonarea oricărei mize, suntem martorii unui proces de infantilizare a literaturii. Care face – oricâte teorii compensatorii ar produce critica „tânără“ –, ca literatura unui Vlahuţă să pară intelectuală, adâncă şi complexă pe lângă creaţiile literaturii române recente.

În sensul dat de Horia-Roman Patapievici termenului de „recent“.