Vasile V. Filip, Ioan Slavici – „între două lumi“

Va fi vorba, în cele ce urmează, despre clasicul (dispărut în urmă cu 100 de ani, la Panciu), din „mantaua“ căruia se desprinde întregul realism românesc, cu deosebire în varianta lui transilvană (cea mai viguroasă), dar nu propriu-zis despre romanul său Din două lumi (apărut ca foileton în „Minerva“, 1908-1909, iar în volum în 1921), cu atât mai puţin despre articolul din 1893, Între două lumi, în care pleda, înaintea poporaniştilor, pentru datoria intelectualilor din păturile de jos de a se întoarce şi implica în propăşirea culturală a celor din mijlocul cărora au pornit. Ci despre o anume dualitate a fiinţei scriitorului, mai tensionată şi mai dramatică decât în cazul altora, asupra căreia atrag atenţia cele două titluri (dar şi altele, care vorbesc despre „noi“ şi „ceilalţi“, precum: Românii din regatul ungar..., Noi şi maghiarii, Moţii şi maghiarii, Soll şi haben. Cestiunea evreilor din România, Românii „străini“, Emigranţii români ardeleni, Românii şi saşii, Iredentismul românilor, Românii şi ruşii, Dragostea rusească, Rostul stăpânirii ruseşti, Panslavismul etc.).

Polii acestei dualităţi ar putea fi, mai întâi, fiinţa morală (cea cultural-creatoare, implicit) în raport cu cea socială (politică, implicit), care, dacă nu au ajuns în divorţ interior, au alimentat unul cu lumea dinafară, astfel încât scriitorul a fost condamnat, cum bine se ştie, în mai multe rânduri, atât de autorităţile maghiare (trăind în Transilvania), cât şi de cele româneşti (trăind în România), experienţe pe care le-a relaltat, spre sfârşitul vieţii (1921) în volumul memorialistic Închisorile mele. Ba mai mult, cu doar un an înaintea morţii (1924), într-un alt volum memorialistic (Amintiri – Lumea prin care am trecut) declara cu vădită amărăciune: „Totdeauna şi pretutindeni m-am simţit în mijlocul unei lumi pentru mine străine“.

Nu i-a fost străină „lumea prin care a trecut“ decât în măsura în care ea s-a lărgit, progresiv, în cercuri concentrice. Căci „Omul numai trupeşte se naşte, sufleteşte se plămădeşte potrivit cu împrejurările în care îşi petrece viaţa în timpul copilăriei şi al tinereţelor“ (ibid.). Iar „plămada“, am putea adăuga, trece prin foc şi, odată asumată, nu se mai mlădie („ca trestia“, după o cunoscută vorbă a lui Vlahuţă), nu se mai topeşte, ci se frânge. Poate de aceea George Munteanu vede în Slavici „autorul-conştiinţă etică până la rigiditate“. Mircea Tomuş îi înţelege opera ca tendinţă fundamentală spre „lărgirea spaţiului şi adâncirea perspectivei“, astfel încât „raportul dintre individ şi comunitate este dialectic rezolvat“. Iar Pompiliu Marcea consideră, nici mai mult, nici mai puţin, că „nu există în întreaga noastră literatură, un scriitor atât de greu de receptat şi acceptat ca Slavici“.

Un fel de „conştiinţă etică“ exterioară (mai ales pe linia legăturii sale cu pământul natal, dar şi cu oamenii locului) i-a fost, la vremea copilăriei, mama. Dacă tatăl era mândru că feciorul său merge la şcoli şi va deveni „domn“, mama era încercată de sumbre presimţiri ale înstrăinării: „O să te duci […] şi o să iasă mare domn din tine, dar om de seama noastră n-o să mai fii. N-ai să ne mai înţelegi tu pe noi şi n-o să te mai înţelegem noi pe tine. […] Dragostea şi inima deschisă pe care o pierzi n-o s-o mai găseşti nicăieri.“. (Să ne amintim că şi Mara refuză să-l dea pe Trică „la şcoli“, de teama înstrăinării.) De altfel, tot mama a întruchipat multă vreme imperativul de a nu minţi (mai ales ca urmare a unei întâmplări, când copilul Slavici nu a recunoscut că pierduse o biblie ilustrată a familiei), atenţionând: „Cu minciuna începe copilul, şi cu tâlhăria în drumul mare sfârşeşte omul în toată firea.“ De aceea, ulterior, în momentele de cumpănă ale vieţii, scriitorul se întreba: „Mama ce ar zice?“; iar valorile ei privind pacea şi buna înţelegere (titlul unui subcapitol din Lumea prin care am trecut; vezi şi ultimul capitol din Mara: Pace şi linişte) au fost mereu limanul ultim râvnit de scriitor, chiar în contextul primei conflagraţii mondiale, când un atare deziderat etic devenise, politic, imposibil.

În cei şase ani (1859-1865) de gimnaziu maghiar la Arad (românesc nu exista), deşi ştia bine ungureşte, de la prietenii de joacă de acasă, deşi evită băncile din fund, ocupate de copiii români (vreo 50, din cca 100), este asimilat en gross jumătăţii neştiutoare de limbă maghiară şi lăsat repetent. Trece clasa doar în urma contestaţiei bunicului patern (Mihai Fercu, „tata bătrân“, unchi după mamă şi părinte adoptiv al tatălui, adevăratul „stăpân“ al casei copilăriei scriitorului). Dar plăteşte izbânda prin răceala colegilor români, „care mă socoteau de parcă n-aş fi român adevărat“; pe când colegii maghiari îl văd ca „ió fiu, kár’ rogy olah!“ („bun băiet, păcat că-i român!“).

La Viena, prietenia cu Eminescu s-a întemeiat pe atracţia contrariilor, respectiv cea dintre un temperament clasic, echilibrat, şi unul romantic, dezlănţuit. „Se izbeau în noi amândoi – notează Slavici în Amintiri – una de alta, două lumi pornite din aceeaşi obârşie, dar desfăşurate fiecare în felul ei, una largă şi luminoasă, iar cealaltă strâmtă şi neguroasă.“ Evident că ultima este cea pe care Slavici şi-o atribuie, nu pentru că ar fi fost nefericită, ci pentru că, dimpotrivă, ar fi fost „înspăimântător de fericită“, în raport cu cea tumultuoasă a prietenului, mult mai umblat, mai citit şi mai experimentat, deşi mai tânăr. „Nu puteam dar nici să înţeleg, nici mai ales să admit deosebirea pe care o făcea el între români şi alţi oameni“. Mai târziu, privindu-şi retrospectiv viaţa şi adresându-se unui prieten imaginar, va mărturisi, cu privire la simpatiile sale etnice: „Mă ştii că n-am fost nicidată nici germanofil, nici maghiarofil, ba nici chiar românofil; este iubirea de oameni şi de pace cea care a hotărât faptele mele.“ (Închisorile mele). Deocamdată, la Viena, Eminescu şi Slavici cad de acord că „între popoarele pe care le cunoşteam […] nu e niciunul care se poate asemăna cu românii în ceea ce priveşte bogăţia vieţii sufleteşti“ (Amintiri). Iar ca persoane, fiecare tinde spre dominanta celuilalt: Eminescu („om de rară disciplină intelectuală“) îşi dorea disciplina şi stăpânirea de sine a lui Slavici inclusiv în viaţa practică (ceea ce îi va reuşi din ce în ce mai puţin); Slavici („năvalnic“ doar în interior) – admira libertatea explozivă de creaţie pe care şi-o îngăduie Eminescu (dar şi Michelangelo, la care, mai târziu, va constata „forţa care tulbură forma“).

Aripa naţionalistă a Societăţii „România jună“ (în frunte cu bucovineanul Ioniţă Bumbac) îi va suspecta şi sancţiona cu „vot de blam“ pe amândoi (după serbarea de la Putna din 1871, întârziată cu un an în raport cu cei 400 de ani de la întemeierea mănăstirii, întârziere cauzată însă de delapidarea fondurilor adunate de către bancherul la care au fost depuse). Dar mai ales Slavici e cel considerat „agent secret al Austriei“.

După întoarcerea de la Viena, tânărul jurist luptă pentru folosirea limbii române în administraţie (legalizată în 1863, dar repudiată practic de autorităţile maghiare; la Păuliş, din acest motiv, va avea loc o revoltă a sătenilor români, cu Slavici ca mediator). În acest context, vicecomitele de Arad, Tabajdy, îl consideră „agent daco-român“, îngreunându-i mai apoi accesul la practica juridică, pentru care se pregătise, şi voindu-l îndepărtat: „Dacă nu-ţi place, du-te-n România!“ (ibid).

Ceea ce, cum bine se ştie, va face (revenind pentru episodul Tribuna, soldat cu multe procese, amenzi şi, în final, detenţia de la Vaţ, în condiţii civilizate, dar cu obligaţia de a-şi plăti „chiria“ închisorii). Peste Carpaţi, nu-şi va găsi însă locul în mijlocul „clasei culte“ („pătura superpusă“, pe care o va incrimina şi Eminescu), din care cauză se retrage la Măgurele (ca director al „Institutului Otetteleşanu“, între 1894 şi 1908), „unde nu stăteam nimănuia în cale“. Este contestat literar, în Academie, de către Duiliu Zamfirescu (pornit împotriva tuturor ardelenilor), realismul său – contorsionat psihologic, incolor stilistic – se impune greu (numărul reeditărilor e mult mai mic, comparativ cu cele ale contestatarului, sau ale lui Brătescu Voineşti); iar politic se îndepărtează de Titu Maiorescu (susţinător al „bunelor relaţii“ cu Ungaria). În relaţiile cu contemporanii are cusurul personajului său, părintele Trandafir (Popa Tanda), acela de a spune „verde-n faţă“ adevărul (sau ceea ce credea el a fi adevărat), inclusiv prietenilor, inclusiv de pe poziţii subiective, nu totdeauna realiste (mai ales în plan politic), dar totdeauna sincere.

Şi-a pus întreaga viaţă şi operă în slujba unităţii culturale a tuturor românilor, deziderat căruia i-a dat prioritate în raport cu unitatea politică. Considera că la aceasta din urmă s-ar putea ajunge printr-un proces firesc, organic, nu pe calea armelor, căreia nu i-a găsit niciodată justificare. Intrarea în război ar fi acceptat-o, la limită, dar de partea Puterilor Centrale (Ardealul putându-şi contura foarte bine, după el, identitatea românească în Austria, piedica fiind numai Ungaria şi „pactul dualist“ de la 1867); şi neapărat contra Rusiei, nu alături de ea: „România alături cu Rusia numai spre propria ei pierzare poate să se lupte“; pentru că „Rusia nu se poate opri la Prut: ori se retrage peste Nistru, ori naintează spre Apus până în Carpaţi, iar spre meazăzi până peste Dobrogea“ (Închisorile mele).

A dezvoltat această concepţie politică (dar şi substanţiale rezerve faţă de „obiceiurile, apucăturile şi felul de a vedea al oamenilor care trăiesc aici […], subţiaţi de «civilizaţie»“, dar a căror superioritate în materie de „cultură intelectuală“ o recunoaşte) într-o scrisoare către Iorga, care i-a cerut permisiunea să o publice. A acceptat, dar critica aspră a stării de lucruri din România de atunci („în România superioritatea nu preţuieşte nimic, dacă nu e pusă în slujba cuiva“) a supărat pe mulţi, iar lucrul s-a petrecut într-un context politic nepotrivit, ceea ce (alăturat unei prietenii cu locotenent-colonelul Constantin Crăiniceanu, fiu de general, care va fi ulterior, în timpul războiului, împuşcat pentru trădare) a dus la detenţiile de la Domneşti şi „Luvru“.

Dar nici în timpul ocupaţiei germane (1916-1917) Slavici nu e simpatizat, ci mai degrabă temut, ca „prieten supărător“. Astfel încât nici germanii nu-i plătesc leafa de profesor la şcoala evanghelică, cum n-o făcuseră înainte nici românii. Iar scriitorul se simte, inclusiv sub ocupaţie, „între două pietre de moară“. Abia acum, şi prea târziu, scriitorul capătă un mai acut sentiment al relativităţii valorilor umane, ajungând să se îndoiască de sine: „Minune nu era dacă, din când în când, steteam pe gânduri şi mă întrebam dacă nu cumva toată lumea e cuminte, şi smintit sunt eu, care nu ştiu şi nu vreau să mă potrivesc cu oamenii în mijlocul cărora mi-a fost dat să-mi petrec viaţa.“ (ibid.).

După război, este arestat în chiar ziua în care împlinea 71 de ani (18 ianuarie, 1919), asimilat fiind „lotului Karnabatt“ (care va deveni, totuşi, ulterior, „lotul Slavici“), al „colaboraţioniştilor“ de la Gazeta Bucureştilor. În drum spre Curtea marţială este scuipat, „tare şi cu multă ostentaţie“, de către Nicolae Iorga, de pe celălalt trotuar; care Nicolae Iorga, în calitate de preşedinte al Camerei, va fi şi unul dintre primii reprezentanţi ai autorităţilor care-l vor căuta la Văcăreşti.

La proces (deşi nepregătit) se va apăra magistral, atât pe linia chestiunilor de procedură („Eu am avut o mulţime de procese de presă, şi totdeauna când am fost tras în judecată, mi s-a spus pentru care articol sunt tras în judecată, şi pentru care anume pasaj din acel articol. De ce? Ca să-mi pot pregăti apărarea“), cât şi pe linia chestiunilor de fond: anume, demolând, cu o superioritate culturală evidentă, „principiul“ salus republicae, de care se prevala comisarul regal, şi conchizând: „Aceasta e vorba oamenilor care ţin să calce legile când le dă mâna şi le vine la socoteală, şi nu vor să ştie că cel mai mare interes al oricărui stat e ca legile lui toate să fie respectate“. De altfel, comisarul regal (procurorul) este amendat şi pentru contradicţie logică: „Cum se poate să fiu cu toate acestea om sărac, după ce m-am «vândut» şi azi, şi ieri, şi alaltăieri?!“. Pe urmele unei nemulţumiri a regelui Carol I (evident, neinvocat), privitoare la români, îşi va adjudeca cea mai rară dintre calităţile acestora: „Toată lumea strigă «Nu avem caractere!» Iar pe mine să mă osândiţi pentru că am fost statornic toată viaţa mea?“. Ba mai mult, precum Socrate, care n-a ezitat să-şi provoace judecătorii, cerând – în finalul procesului său – să fie hrănit tot restul vieţii din pritaneu, Slavici încheie: „Dacă ţineţi seama de efectele morale ale verdictului, nu e destul să mă achitaţi: trebuie să-mi daţi satisfacţie pentru toate nedreptăţile ce mi s-au făcut, pentru modul în care am fost tratat“ (Închisorile mele).

Nu doar că n-a fost achitat, ci osândit la cinci ani grei de închisoare şi a cunoscut, la Văcăreşti, cel mai imund dintre mediile penitenciare prin care a trecut (cel puţin în prima perioadă de detenţie). Aici îi descoperă pe socialişti, iniţial cu neascunsă simpatie, contracarată mai apoi de intrarea unora dintre ei în competiţia acerbă pentru bunăstarea în închisoare („se petrece şi la puşcărie ceea ce se petrece pretutindeni în ţară“): „încât mereu eram ispitit de gândul că ajunşi odată mari şi tari, ar fi şi ei deopotrivă cu urgisiţii de burghezi, dacă nu chiar mai şi mai…“ (ibid.)

Cu toate acestea, Slavici a confirmat mereu, ori de câte ori i s-a pus problema, celebrul imperativ pe care-l pusese pe frontispiciul Tribunei: acela că „Soarele pentru toţi românii la Bucureşti răsare“. Pentru că „avem dar să dăm ceea ce e mai bun în sufletele noastre nu pentru ca să propagăm cultura din România, ci ca să combatem duhul cel rău de care e stăpânită România azi.“ (Închisorile mele – scrisoare către Nicolae Iorga).

Deşi bolnav, a refuzat să facă cerere de graţiere (chiar dacă au insistat pentru aceasta mulţi, între care chiar ministrul de justiţie ad interim Ştefan Pop de Ciceu), cerere pe care o va face soţia sa, la insistenţa senatorilor Borgovan şi Zamfir Arbore (care rosteşte în Senat un discurs pentru eliberarea lui Slavici), fiind eliberat pe 18 decembrie, 1919, după 11 luni de detenţie.

Şi-a petrecut ultimii ani la Panciu (unde se stabilise, prin măritiş, fiica Lavinia, unul din cei şase copii ai săi). Aici s-a stins, sărac şi lipsit de onoruri, şase ani mai târziu, la 17 august 1925. A fost înmormântat la schitul Barzi din acea localitate, loc pe care şi-l alesese singur, petrecut fiind spre locul de veci de Liviu Rebreanu, Gala Galaction (care au şi vorbit), Mihail Sorbul şi N. Pora.

Cu el, scrie Pompiliu Marcea, „dispărea o lume şi un mod de a înţelege lumea“, anume sub imperativul jertfei pentru ceea ce credem a fi dreptate şi adevăr. Pe această idee îşi axează şi Mihail Sadoveanu, în Adevărul literar şi artistic, necrologul intitulat Ultimul din generaţia jertfei. „Pentru darul pe care l-a avut – scrie Sadoveanu – Slavici a pătimit mai mult şi mai lung decât toţi“, fără a ajunge la „bunurile de sus“ ale lumii, la care ajung doar cei ce „nu cugetă aspri şi cu suferinţă“.

Iar cei care o fac, cu „asprime şi cu suferinţă“, cu viziune ce depăşeşte contextul imediat – am putea adăuga –, simt mereu presiunea celor „două lumi“, la fel de străine, între care se zbat, lumi care îi strivesc, în cele din urmă „ca două pietre de moară“. Dar jertfa lor deschide mereu noi punţi de comunicare între acestea, aşezându-se la temelia unor noi edificii.