Mihaela Mudure, Familia Netanyahu

Romanul Familia Netanyahu (The Netan­yahus. An Account of a Minor and Ultimately Even Negligeable Episode in the History of a Very Famous Family. The New York Review of Books, 2021) a fost recompensat cu prestigiosul Premiu Pulitzer pentru literatura de ficţiune în anul 2022. Autorul, Joshua Cohen, s-a născut în 1980 în Atlantic City, New Jersey. A studiat compoziţia la Manhattan School of Music (Şcoala de muzică din Manhattan), dar nu a activat în domeniul musical. Este cunoscut ca ziarist şi apreciat drept unul dintre cei mai înzestraţi romancieri şi nuvelişti iudeo-americani contemporani.

Romanul Familia Netanyahu ficţionalizează o întâlnire reală dintre marele teoretician literar Harold Bloom şi Benzion Netanyahu, medievist, profesor de istorie la Universitatea Cornell, tatăl premierului israelian Benjamin Netanyahu.

Eroul principal al acestei ficţiuni universitare este Ruben Blum, profesor la Colegiul Corbin, o instituţie inventată care funcţionează în Corbindale, New York, o localitate imaginară de la sfârşitul anilor ’50 ai secolului trecut. Real este, însă, contextul politico-ideologic în care funcţionează personajele. După cum mărturiseşte Blum, „pentru generaţia mea, un evreu era încântat să fie considerat alb, culoarea cea mai urâtă era roşu, pronumele personal la plural nu era o preferinţă, şi pentru orice minoritate, moda şi cea mai fiabilă protecţie era asimilarea şi nu diferenţierea“. (Citatele sunt traduse de mine.) Aluzia la contemporanele războaie culturale din Statele Unite este clară. Roşul este o aluzie la eventuale simpatii comuniste. Suntem în perioada Războiului Rece şi a verificărilor de cadre stimulate isterizant de către senatorul Joseph McCarthy. Pronumele la plural este un alt apropo cu bătaie lungă la codurile lingvistice impuse, mai nou, în Statele Unite de corectitudinea politică. Persoanele care refuză a se identifica în mod categoric binar, adică fie bărbat, fie femeie, au, în zilele noastre, posibilitatea să ceară folosirea pronumelui plural (they), care în limba engleză nu se diferenţiază în funcţie de gen. Autorul sare din timpul narativ al istoriei angajării medievistului Netanyahu şi face cu ochiul cititorului contemporan obligat (până la revenirea la putere a preşedintelui Trump) să adopte noile convenţii ale corectitudinii politice şi culturii woke. Cititorul nu poate decât savura aceste ocheade ironice ale unui narator care ştie ce va urma şi care priveşte istoria ca un amestec de farsă şi tragedie.

Cohen reuşeşte să aglutineze într-o structură unică: romanul de idei, romanul academic, umorul, satira mediilor universitare ultrasofisticate, romanul politic. Eroul principal este specialist în istoria impozitelor, domeniu nişă dintr-o altă zonă exclusivistă de cercetare: istoria economică a Americii. Personajul Blum mărturiseşte cu auto-ironie: „domeniul nu exista până ce nu l-am descoperit eu şi precum un Columb buimăcit, l-am descoperit doar pentru că era acolo“. Blum este numit în comisia care urmează să hotărască eventuala angajare la Colegiul Corbin a istoricului Ben-Zion Netanyahu, specialist în alt domeniu-nişă: istoria medievală a evreilor din Peninsula Iberică. Blum nu are nicio competenţă în domeniul specializării lui Netanyahu, dar universitatea consideră că prezenţa unui evreu în această comisie e binevenită. Ar elimina orice suspiciune de anti-semitism în cazul în care solicitantul este refuzat.

Scrisorile de recomandare, atât de mult valorizate în sistemul academic american şi care au devenit o modă şi la noi, devin un eficient procedeu pentru a satiriza această lume închisă care îşi închipuie că are o importanţă mult mai mare decât contează ea în realitate. Epistolele cu pricina sunt, de fapt, un mijloc solipsist de agravantă laudă de sine a expeditorului, în loc să prezinte candidatul.

Apariţia intempestivă în casa lui Blum a lui Ben-Zion Netanyahu, însoţit de soţia, Tzila, şi de cei trei copii ai lor (Yonatan, Benjamin şi Yddo), declanşează o serie de episoade umoristice. Prelegerea candidatului, precum şi inevitabilul interviu sunt ocazii de a ironiza ritualurile concursurilor pe post din lumea universitară.

Departamentul este condus de profesorul Morse secondat de doamna Linda Gringling, care ajunge, din secretara departamentului, a doua şi ultima soţie a Profesorului Morse. Mesajele şefului, redactate şi bătute la maşină (suntem în anii ’50!) de doamna Gringling, sunt lecturate cu maximă atenţie de Blum care le citeşte „precum un talmudist, sau un hermeneut al Bibliei sau ca un adolescent îndrăgostit“. Politicile matrimoniale şi cele universitare se întâlnesc contribuind la conturarea unor reţele de influenţă dificil de contracarat. Nu doar soţia profesorului Morse are un post secundar în ierarhia instituţiei, dar determinant în menajul Morse; Edith, soţia lui Blum, este şi ea angajată ca bibliotecară la Colegiul Corbin. E de ajuns ca unul dintre soţi să devină titularul unui post academic pentru ca partenera/consoarta să fie angajată – surpriză! – pe un post inferior celui ocupat de soţ, dar în aceeaşi instituţie.

La fiecare Crăciun, Blum este solicitat să se costumeze în Moşul atât de aşteptat de copii. După cum spune profesorul Morse, Blum oricum nu sărbătoreşte Crăciunul, aşa că de ce nu ar contribui el la bucuria majorităţii?

Două alte trame intersectează cu firul narativ de bază. Una este inclusă în povestea familiei Netanyahu. Judy, fiica lui Blum, e nemulţumită că are nasul „prea lung, prea mare, prea cocârjat“. Cum familia nu o ia în serios, adolescenta se mutilează pentru ca operaţia dorită să devină inevitabilă. Această istorie despre comunicarea dintre generaţii rezonează într-un fel cu ieşirea din naraţiunea de bază într-un paratext final: naratorul se întâlneşte cu Harold Bloom şi soţia sa, Judy, într-o naraţiune care se pretinde a fi realitate. Ironia este absolută, nu putem ieşi din povestire decât povestind cum nu putem ieşi din povestire. Până la urmă doar realitatea contează, dar cum putem altfel vorbi despre realitate decât povestind-o? Poate doar poezia să ne ofere o asemenea şansă, dar Joseph Cohen nu e poet, e romancier. Crearea acestui limbaj paralel nu i-a fost hărăzită.

Capodoperă comică, roman de idei, fină satiră politică, roman al identităţii iudeo-americane, dar şi al diasporei, cartea lui Joseph Cohen e toate acestea şi ceva în plus. Straturile istoriei contrafactuale şi jocurile metaficţionale, paraficţionale se întretaie abil, conduse cu iscusinţă de un romancier care intră şi iese din diferitele cute ale textului ce se construieşte pe sine neîncetat.

Romanul este opera unui intelectual fin care îşi etalează cultura generală, capacitatea, dar şi adicţia conexiunilor intelectuale, care priveşte, dar se şi priveşte cu un ochi critic, care ironizează, dar se şi ia în zeflemea. La urma urmei, cui îi pasă de toate aceste complicaţii intelectuale? Ce importanţă are abilitatea de a relaţiona fapte, trăsături? Importantă e supravieţuirea. Proaspăt venit din Israel, Ben-Zion Netanyahu aruncă avertismente pentru evreii americani. „Viaţa voastră aici e bogată în posesiuni materiale, dar săracă în spirit, măruntă şi uitabilă, cu frigiderele şi televizoarele voastre color în faţa cărora vă molfăiţi cina instant, râdeţi la vreo glumă şi vă înecaţi atunci când vă daţi seama că aţi renunţat la ce vi se cuvenea prin naştere pentru un bol de linte de plastic…“. Istoria eforturilor istoricului Netanyahu de a se angaja în America este atât tragedie, cât şi farsă, aşa cum ambiguă este şi istoria mare. Prin romanul acesta multiplu ca semnificaţie, în care se râde de celălalt, dar şi de sine, Joseph Cohen intră în rândul marilor autori de romane academice – Saul Bellow, John Barth, David Lodge, Bernard Malamud sau Philip Roth. Universitatea nu este doar un exemplu de comunitate, ci este un spaţiu şi real şi alegoric al identităţii.