Constantin Cubleşan, „Lucrez cu cea mai pură lene spirituală“

Recentul volum de poeme al lui Radu Cange, Baiadera (Editura Limes, Floreşti, 2024) aduce în prim-plan aspectul unei lirici melancolice („melancolie,/ te-agăţi de fiecare om/ şi-o caracatiţă/ ţi-e gândul/…/ În braţe să mă iei,/ eşti prea fragilă./ Ce nenoroc ai mai avut,/ copilă.// O, dormi cu mine-n/ viaţa-ne umilă“ – Somn), poetul fiind, la drept vorbind, un neoromantic. Chiar titlul sugerează acest fapt: baiadera este o dansatoare de sorginte indiană şi trebuie alăturată înţelesului în franceză, baidir, cu o semnificaţie dedusă din moda romantică a fularelor lungi, transparente, folosite de respectivele dansatoare de cabaret. Radu Cange asumă, metaforic, viaţa cu această exuberantă trăire într-un dans devorator, dar revigorant: „Să certăm zilele,/ totuşi./ Ele-s vinovate/ de neliniştea noastră/ care nu doreşte să fie/ abstrasă/ de ceva.// Să certăm zilele…/ nimic nu mai rămâne/ din ecoul lor/ întunecat în noapte.// O baiaderă/ lascivă e viaţa,/ neodihnită în dorinţa/ de a se reîntrupa“ (Baiadera). Melancolia îl conduce spre trăiri nostalgice în anotimpul toamnei, anotimpul preferat („nostalgia/ toamnei, pe care poate,/ n-am s-o mai trăiesc niciodată“ – Odă maşinii de scris; Sau, altă dată: „E plină lumea de melancolii,/ fără stăpân,/ dar nu mai sunt la modă“ – Destin), alături de neliniştea meditaţiei asupra finalului existenţial: „cine/ mă va învăţa/ să păşesc/ pe ultimul drum?“ (O floare), spre care înaintează cu lucidă apreciere de sine: „Aş vrea, să-mi pierd minţile,/ dar nu pot./ Luciditatea mea e sadică (…) lucrez cu cea/ mai pură lene spirituală“ (Scrisoarea).

Atitudinea aceasta e în esenţa sa dramatică, în vizionarismul cu ecouri religioase: „Îmi tremură în vale/ catedrala/ de-atâtea rugăciuni/ în plânsul lor// Dar nu mai pot,/ mă doare disperarea/ şi îngerii/ care mereu mă dor“ (Sentiment). Însingurarea şi uitarea sinelui în lume („Curând, nu-ţi vei/ mai vedea numele/ şi poezia-ţi greu te va/ mai recunoaşte.// O, dar intuiţia ta/ va vedea o fereastră“ (Îngrijorare). Fereastră prin care răzbate neînvinsa iubire, trăită cu frenetică pasionalitate: „Stau şi scriu/ şi sunt singur/ în miezul vinului;/ în sâmburele boabei/ de strugure, în lumina/ soarelui din ea (…) Ştiu că mă voi bea,/ cu aceeaşi plăcere ca în/ clipa în care aş săruta gâtul/ iubitei, marmora sânilor ei,/ ochii unde, se pare, stă/ ascunsă dragostea pentru mine“ (În miezul vinului).

A fost şi a rămas, pare-se, un veşnic îndrăgostit, compunând poeme de dragoste pline de candoare, dar şi de falsă lamentaţie atunci când s-a înşelat în aşteptările unui partener pe măsură: „De abia/ mai târziu mi-am/ dat seama că aflasem/ un drac/ de fată;// Un fel de fantomă/ destrăbălată ce coborâse/ din boarea bolnavă.// Ce mai calea-valea/ cred, aşa cum s-a văzut,/ că nu făcusem/ nicio ispravă.// Ca un animal era de hulpavă“ (Ce aflasem). Asemenea situaţii îi creează nu doar nelinişti, ci şi o stare melancolică de aduceri aminte, de evocări ale unui timp trecut („Desigur/ că mi-e dor/ de tinereţea mea“ – Senectute), astfel încât tristeţea însingurărilor se translează într-o lirică depresivă în care îşi reproşează galant: „Viaţa ta cineva/ ţi-a furat-o;/ Ai vrut să devii/ statuie – şi nu ţi-a ieşit?/ Iată cum, dintre coloane,/ putea apărea/ un ins ipocrit.// De toţi părăsit/ şi căzut în dizgraţii,/ tu ai vrut să fii acela/ ce scapă din ham./ Zeului te-ai rugat/ pentru spaţii,/ dar el ţi-a răspuns;/ Mai aşteaptă, nu am.// Curând, totul va fi/ al tău, undeva,/ între cer şi pământ./ Ai spaţii câte vrei./ N-ai putut să devii/ ucenic şi nici sfânt;// Se aude un vânt/ nebunesc: panta rhei“ (Spaţiile) într-o disperare rostită metaforic: „nu mai pot,/ mă doare disperarea/ şi îngerii/ care mereu mă dor“ (Sentiment).

Nu lipsesc nici acordurile baladeşti („În Bărăgan, într-un salcâm uscat,/ Era spre seară, toamna, când, deodat/ Se auzi o vioară“, Basm), nici notaţiile fugare de rezonanţă… filosofică: „Gloria/ ţine-o clipă/ demnitatea, o viaţă.// Ei. Aş!/ şopti filosoful“ (Poem), nici reflexii în manieră hai-ku (fără a respecta însă prozodia speciei): „Gândesc,/ dar poate-am/ şi murit,/ pe-ncătuşata/ lună a razelor/ ce dorm…“ (Poem) şi nici chiar fabulele („Un rob spiritual/ trăgea după el, cu nişte/ odgoane, ceva. Transpira/ din greu, se mai oprea,/ după care, iar trăgea.// Se întâlni cu un gânditor“, Păţania).

Melancolic şi confesiv, Radu Cange îşi poetizează condiţia existenţială, obsedat, fără accente tragice, de înaintarea spre capătul vieţii, marcat de teama singurătăţii pe care o resimte ca o dulce povară: „Calc/ pe urmele fricii/ mele,/ calc pe urmele/ morţii mele./ Calc…// Şi totuşi,/ urmele nu se văd,/ glasul s-a estompat/ de demult,/ apele au secat şi eu/ tot calc… calc…// Am început/ să mă întâlnesc/ cu umbrele şi am/ început să vorbesc. Cu ele,/ m-am pierdut printre/ umbre.// Calc…“ (Din ce în ce).

Spre deosebire de alte volume de poeme ale sale, unitare tematic, Baiadera este o culegere aparent eterogenă, însă aproape în totul se dovedeşte a fi o meditaţie, în stilul nonşalant, dar vioi metaforic, propriu, alcătuită din segmente de reflexie şi introspecţie. Tocmai de aceea, face o frumoasă deviere atitudinală faţă de contigentul poeţilor optzecişti, ceea ce şi îi impune personalitatea uşor recognoscibilă.