Ioana Zenaida Rotariu, A treia oră de citit

Serenela Ghiţeanu este o autoare prolifică, atât în ceea ce priveşte cărţile publicate în limba franceză – Marguerite Duras ou le goût du vertige (Casa Cărţii de Ştiinţă, 2016), Nancy Huston et Nina Bouraoui. Question d’identité (Presa Universitară Clujeană, 2013), Sylvie Germain. La Grâce et la Chute. Une lecture multiple: thématique, mythocritique et narratologique (Editura Institutul European, 2010), cât şi cele în limba română – Înainte de Apocalipsă (Humanitas, 2023), Cartea cu delfini. Convorbiri cu Ana Blandiana (Humanitas, 2021), coautoare la volumul Literatura la feminin. O antologie, coord. Adina Diniţoiu şi Anastasia Staicu (Editura Seneca, 2021), A treia oră de citit (Casa Cărţii de Ştiinţă, 2021), A doua oră de citit (Casa Cărţii de Ştiinţă, 2015), Ora de citit (Alfa, 2011), (coautoare la volumul Scriitorul, cenzura şi Securitatea. Bujor Nedelcovici şi invitaţii săi, (ALL, 2009).

Dincolo de activitatea sa literară, Serenela Ghiţeanu este o fină observatoare, un critic susţinut şi dedicat atunci când vine vorba de cărţile scrise de alţi autori. Atentă la dinamicele literare contemporane, autoarea îşi grupează cronicile publicate de-a lungul timpului în revistele Observator cultural, Opt motive şi Revista 22 în ceea ce am putea numi o trilogie – Ora de citit, A doua oră de citit şi A treia oră de citit – reuşind să panorameze, în fiecare dintre cărţile sale de cronici, diversitatea publicaţiilor de ultim moment, surprinse de obicei pe o perioadă de patru-cinci ani, şi complexitatea peisajului literar autohton, în care sunt puşi sub lupă, în egală măsură, autori români şi autori străini prezenţi prin traducere pe piaţa de carte românească.

Cu un gust deja rafinat pentru limba şi literatura franceză, Serenela Ghiţeanu nu ezită – şi foarte bine face – să strecoare şi câte un titlu francofon sau câte o referinţă în care include figuri seducătoare, precum: Simone de Beauvoir, Albert Camus, Jean-Paul Sartre, François-Henri Désérable, Romain Gary, Michel Houellebecq, Jean-François Haas, Édouard Louis, Florence Noiville. Latura francofonă este completată şi de o serie de autori români contemporani: Lucian Dan Teodorovici, Doina Ruşti, Marta Petreu, Adrian Majuru, Andrei Mihăilescu, Sebastian Sifft, Cătălin Dorian Florescu, Ana Blandiana, Gabriel Liiceanu, Ioana Scoruş, Radu Vancu, Vitalie Ciobanu, Bogdan Răileanu, Bogdan Suceavă.

Analiză psihologică, analiză simbolică, intertext, plasare în context, descrieri atrăgătoare completate de un succint rezumat, toate acestea sunt elemente care fac parte din cronicile menţionate. Parcurgându-le, te simţi purtat într-un fascinant univers al lecturii, condimentat cu spirit critic şi intuiţie, mai ales când vine vorba de selecţia operată de însăşi scriitoare în alegerea titlurilor.

Am regăsit în una dintre cronici un citat pe care îl voi purta foarte multă vreme cu mine, din romanul Trei etaje de Eshkol Nevo, „Fiecare familie este o planetă în sine, iar uneori e nevoie să te viziteze cineva de pe o altă planetă pentru a înţelege“, un autor care explorează cu blândeţe şi, uneori, cu ironie, vulnerabilităţile şi paradoxurile intimităţii care se creează în jurul unei familii. Aveam deja la activ lectura uneia dintre cărţile scrise de autorul israelian, Simetria dorinţelor, însă Serenela Ghiţeanu m-a convins, prin cronica publicată în 2018 în Revista 22, să revin asupra acestui scriitor şi, cu siguranţă, va fi o revizitare de bun augur, mai ales că în vara aceasta i-a fost publicat un nou roman la Editura Humanitas, Un bărbat intră în grădina paradisului, cu o traducere şi note de Marlena Braester.

M-am bucurat să regăsesc în acest volum şi două cronici despre cărţile lui Cătălin Dorian Florescu, Bărbatul care aduce fericirea şi În buricul pământului, unul dintre autorii pe care i-am descoperit recent, în ultimul an, de când lucrez la Editura Humanitas, pe care am avut chiar şi ocazia să-l cunosc şi nu pot spune decât că l-am îndrăgit din prima clipă. În consecinţă, nu pot decât să fiu de acord cu una dintre concluziile formulate de autoare: „Romanul Bărbatul care aduce fericirea pătrunde în intimitatea unei umanităţi foarte expresive, cu căldură sufletească, o lume în care personajele, deşi needucate, sunt cuceritoare, pline de viaţă, şi care în pofida loviturilor pe care le primesc, au dorinţa de a trăi, se luptă, nu capitulează, deşi ceea ce li se întâmplă poate părea exagerat-romanesc de la un punct încolo. Romanul popular conţine, de altfel, romanul de aventuri, picaresc, exotic, iar romanul lui Cătălin Dorian Florescu preia moştenirea lui Dickens, un univers realist suculent si exploziv, şi o aduce în inima unei sensibilităţi moderne, născută din tragediile secolului XX“. Cătălin Dorian Florescu are acest dar de a seduce cititorul prin combinaţia de exotism şi melancolie, prin poveştile emigrării şi, deopotrivă, prin cele ale comunismului românesc, un fel de aici şi acolo, graniţe şi nuanţe, două lumi aproape mereu scindate care totuşi se întrepătrund atât de firesc în majoritatea romanelor autorului.

Şi pentru că anterior aduceam în discuţie ideea de intertext şi conexiuni, un exemplu foarte frumos se află în cuprinsul cronicii despre Sonata Gustav de Rose Tremain, publicată în 2019 la Editura Humanitas, cu o traducere şi note de Veronica D. Niculescu: „În Sonata Gustav, Davos e oraşul pe care îl ştim din Muntele vrăjit, dar şi oraşul devenit staţiune de lux, amintire a locului unde se vindecau – sau nu – altădată bolnavii de tuberculoză, loc de relaxare visat de eroii romanului. Iar Gustav se gândeşte la personajul aceluiaşi Thomas Mann, Gustav von Achenbach, atunci când refuză să asiste la un concert, la Paris, cu Simfonia lui Mahler, pentru că i-ar aduce aminte de filmul lui Visconti Moarte la Veneţia şi l-ar răscoli prea mult“. Cărţi care ne poartă către alte cărţi, marea literatură clasică văzută ca reper pentru literatura contemporană sau cum, privită în sens invers, literatura contemporană devine, pe anumite distanţe şi din perspectiva anumitor intensităţi, ca un fel de sipeţel al bunicii în care descoperi tot felul de comori, chiar şi atunci când poate nu te aştepţi la asta.

Pe lângă autorii români şi străini, Serenela Ghiţeanu mai face un gest de excepţie, recuperează şi câte un nume lăsat să piară în uitare şi primul care îmi vine în minte este un caz al literaturii interbelice, cel al scriitorului român de origine evreiască, Ury Benador. Din nou, avem trimiteri grăitoare la alţi autori şi alte cărţi: „Immanuel Lang, eroul lui Ury Benador, poate fi văzut şi ca o rescriere a nuvelei Sărmanul Dionis de Eminescu. Ca şi eroul acestuia, Lang evadează în vis, spre un avatar superior al său, iar rolul de iniţiator al lui Ruben, din nuvela eminesciană, e deţinut în Final de figura lui Anton Holban. Aspiraţia spre absolut, marginalizarea faţă de societatea înconjurătoare mediocră, refugiul în imaginar şi obsesiile filozofice, dorinţa de cunoaştere, ideea relativităţii reprezentărilor noastre îi înrudesc pe Dionis şi pe Lang. Numai că Dionis ajunge la un nivel spiritual elevat de la care va decădea în condiţia terestră pentru că a îndrăznit să se creadă Dumnezeu, în vreme ce Lang e lipsit de acompanierea unei femei, a dragostei, şi în absenţa acesteia înălţarea nu e posibilă“. În aceeaşi cronică autoarea aminteşte şi alte nume ale unor scriitori români de origine evreiască, Mihail Sebastian, Max Blecher sau Norman Manea, pe care poate îi (re)citim prea puţin astăzi, cu toate că sensibilitatea lor exacerbată, combinată cu luciditatea tăioasă, s-ar putea să ne ofere surprize la (re)lectură.

În cazul cronicilor autoarei se aplică ceea ce susţinea Vladimir Nabokov în cartea sa, Cursuri de literatură: „Scriitorul bun, cel care ştie să îmbine trei puncte de vedere – cel de povestitor, profesor, vrăjitor –, are nevoie de acel tip de cititor dispus să fie atent la stilul, imaginile, tiparul romanelor sau al poeziilor sale, adică… tocmai la magie (prezentă în miezul gândirii)“. Serenela Ghiţeanu este acel tip de cititor despre care scrie Nabokov, un cititor care la rândul său este scriitor, însă reuşeşte să se obiectiveze şi să se distanţeze, să privească critic în miezul gândirii altor scriitori şi a altor cărţi, creând din „arta cititului o artă simetrică artei scrisului“, împrumutând cronicilor sale pasiunea şi răbdarea necesară pentru a-i convinge şi pe alţi cititori, tineri sau deja de cursă lungă, să parcurgă măcar o parte din cărţile pe care aceasta le aduce în discuţie cu atâta graţie.