Ioan Cristescu, O monografie despre Mircea Vulcănescu

Cum se măsoară pos­teritatea? În ceea ce a rămas sau rămâne în cultură, în viaţa socială, eventual în muzee şi biblioteci, în imaginea soclurilor din parcuri şi piaţete publice sau în revenirile, reverberaţiile, resuscitarea unor idei? Pragmatic şi cinic, posteritatea are noimă atâta timp cât noi, urmăritorii, avem conştiinţa ei şi mai ales când fiorul romantic al trecutului, înţeles ca reper, trece de frontiera fragilă şi volatilă a admiraţiei şi adulaţiei către pământurile mai roditoare ale înţelegerii faptului că itinerarul dinspre prezent spre trecut trebuie parcurs fără sfială, fără metafore supradimensionate şi, uneori, doar în starea kairotică. Dacă în posteritate trăieşte un nume fără conţinut şi nu ne identificăm, condiţionat sau nu cu el, dar îl conştientizăm, în timpul şi spaţiul propriu, devenirea spre mit/legendă acoperă judecarea sau, mai bine zis, căutarea adevărului. Auzim destul de des afirmaţia penibilă că un autor, artist etc. trecut la cele veşnice şi-a construit din timpul vieţii posteritatea, evident un nonsens, când aceasta depinde inseparabil de urmaşi-urmăritori şi de capacitatea lor afectivă sau mentală de a-şi asuma întâlnirea nu cu trecutul, ci cu prezenţa acestuia în viaţa lor. Mă refer la urmaşi în general, nu neapărat familiali.

În ultimii ani, figura lui Mircea Vulcănescu a suscitat interes din mai multe direcţii – unele, din nefericire, în care el nu poate să se apere decât prin scrierile sale, pentru că faptele de care a fost acuzat, nedovedite, chiar dacă a rămas în mentalul colectiv celebra autoapărare de peste patru ore – şi totuşi, câteva cercetări rămân referenţiale în conturarea unei personalităţi unice în cadrul tabloului variat, tensionat şi divergent al interbelicului românesc. În urmă cu zece ani apărea teza de doctorat a lui Ionuţ Butoi, Mircea Vulcănescu – O microistorie a interbelicului românesc, veritabil eveniment editorial, ce se înscria în dezideratul Cooperativei G (Gusti), platforma coordonată de profesorul Zoltán Rostás: „Accesarea unui altfel de interbelic“. Se profila în această cercetare, care este mai mult decât o monografie, o istorie socială dezlipită de problema ideologică, atât de des invocată fără a se lua în calcul tocmai abuzul de astfel de sisteme de gândire dominate politic cu repercusiuni sociale, culturale şi, din păcate, istorice, în epocă şi la noi, şi în Europa. Microistoria lui Ionuţ Butoi este o aplicare a unei metode ce nu ocoleşte total ideologicul, dar pune accent pe geopolitic, cu atenţie spre ceea ce însuşi Mircea Vulcănescu dorea la un moment dat: „căutarea nuanţelor“ pentru clarviziune. Rezultă un portret dominat de onestitate şi luciditate al unui istoric al ideilor, un economist-sociolog în care influenţele unor lideri spirituali/profesori: Nae Ionescu, Pârvan, Rădulescu-Motru etc. au fost filtrate de un spirit raţional şi bun cunoscător al realităţilor epocii sale. Şi, bineînţeles, fără a ocoli problema tinerei generaţii. În acest caz, o concluzie ar fi că tocmai absenţa unei unităţi ideatice sau ideologice a devenit un proces de fecundare. Rivalităţile sunt creative şi benefice în câmpul ideilor.

Sfârşitul anului 2025 a adus în plan editorial şi reeditarea, a patra ediţie, a cărţii devenită, inevitabil, de primă referinţă a lui Zigu Ornea, Anii Treizeci. Extrema dreapta românească.

Chiar dacă a fost scrisă în anii ’80 şi reluată integral după Revoluţie, prin analiză, interpretare şi contextualizare poate fi, în unele chestiuni, nu amendată, ci completată. Rămâne, firesc, un reper de neocolit.

Rândurile de mai sus sunt câteva secvenţe din gândurile provocate de volumul apărut în primele luni ale anului 2025, la Editura Eikon: Marin Diaconu, Mircea Vulcănescu. Viaţa şi opera, la foarte puţin timp după plecarea autorului la cele veşnice.

Despre preocupările regretatului Marin Diaconu, plecat dintre noi în iarna acestui an, la distanţă de câteva săptămâni de Dora Mezdrea, partenerul de cercetare a interbelicului românesc, s-a vorbit rareori, chiar dacă munca sa de documentare continuă, cu acribie şi meticulozitate, a generat pentru cercetători mai ales, o operă bibliografică de majoră utilitate. Fără a fi un analist sau interpret a cărui originalitate să lase urme adânci în domeniu, acest benedictin, cum a fost numit, al bibliotecilor şi arhivelor publice sau private, cu studii de filosofie, necesare parcă doar pentru cercetare şi nu pentru a profesa, s-a ataşat definitiv, pentru zeci de ani, de diverse subiecte provocate de descoperiri ce par uneori incidentale, inopinate, alteori coerente şi vizionare.

Ceea ce a rezultat, de la Profilurile spirituale ale lui Constantin Rădulescu-Motru, Eugen Ionescu, Eugen Simion, Radu Stanca (împreună cu Anca Sârghie), Ileana Mălăncioiu, Mircea Vulcănescu, la ediţiile din Opere fundamentale: Nae Ionescu, cele 4 volume Emil Cioran, culegerea de texte Existenţialismul românesc, volumele îngrijite din scrierile lui Constantin Noica etc., sunt toate o operă de cercetare devenită instrument de lucru indispensabil pentru cei interesaţi nu doar de filosofia românească, ci şi de cultura românească în ansamblu. Personal, nu cunosc în spaţiul românesc un model de cititor ca Marin Diaconu. Dintre cărţile şi subiectele preocupărilor sale se detaşează personalitatea lui Mircea Vulcănescu, devenit cu siguranţă liderul său spiritual spre care priveşte cu admiraţie şi preţuire. Monografia apărută acum este despre viaţa şi opera lui Mircea Vulcănescu în aceeaşi măsură în care este şi despre profilul spiritual impregnat de acesta lui Marin Diaconu. Neîndoielnic, Marin Diaconu a descoperit în personalitatea multilaterală a lui Mircea Vulcănescu nu doar un subiect de cercetare, ci un reper moral şi intelectual pentru propria persoană. Chiar dacă pare, şi este în multe privinţe, un corpus de texte generate în ultimii 20 de ani, volumul dă seamă despre munca de editor recuperator al unei opere filosofice, sociologice, economice a unui reprezentant unic al generaţiei interbelice spre care ne uităm adesea cu admiraţie, dar mai ales, prin această trudă, urmăreşte un îndemn: „Cu textele lui Mircea Vulcănescu pe masă, putem avea o înţelegere mai nuanţată a unităţii, dar şi a deosebirilor, dezacordurilor şi contradicţiilor, a dinamicii acestei generaţii interbelice“.

Ultimele două decenii, faţă de perioada 1990-2000, au introdus în spaţiul dezbaterii despre interbelicul românesc noi nuanţe şi cercetări care depăşesc antagonismul mitizărilor şi demitizărilor, reducerea perioadei doar la problema ideologică, de asemenea impregnată de divergenţe. Marin Diaconu nu încearcă o poziţionare în context a personalităţii lui Mircea Vulcănescu, ci mai degrabă o proprie asumare a destinului acestuia, a ideilor şi filosofiei de viaţă: „Şi totuşi credem că întreaga creaţie a lui Mircea Vulcănescu – atât cât a reuşit să ne dea – poate fi pusă sub semnul filosofiei, al unui model filosofic românesc“.

Afirmaţia pare şi generoasă, şi inexactă dacă studiem opera editată chiar de Marin Diaconu, dar cred că ar trebui introdusă o nuanţă de sens-model, nu ca sistem, ci mai ales ca prototip. Această înţelegere ne ajută la ceea ce consideră monograful că: „Unii l-au atacat pe Vulcănescu pe considerente extrafilosofice, fie chiar fără a fi cunoscut îndeaproape faptele omului şi lucrările gânditorului, iar alţii l-au înălţat pe piedestal tot dintr-o insuficientă, superficială cunoaştere. Încât, «în jurul persoanei lui Mircea Vulcănescu a fost creată, din diferite motive, o atmosferă de zvonuri şi taină, o veritabilă legend㻓.

Propunerea autorului acestei monografii este de a ne îndrepta spre opera sa, spre conferinţele variate ca teme, către publicistul şi gânditorul sociolog, fără o operă antumă în volume, aşa cum nu a avut nici profesorul său Nae Ionescu, dar cu sute de articole, eseuri, intervenţii publicate în reviste sau rămase inedite.

Marin Diaconu are conştiinţa limitelor. Adesea, fără a se aventura în domenii adiacente filosofiei, oferă sugestii pentru extinderea cercetării, interpretării. Doreşte să atragă atenţia publică şi a profesioniştilor asupra unor teme, subiecte pentru care oferă, cu generozitate, material de studiu. Inclusiv, această monografie lasă loc pentru multiple reacţii şi aprofundări.