Iulia Micu, Poveste cu suflet şi despre suflet

image description

Romanul Tatianei Niculescu, Sfântul nr. 6, este o poveste impresionantă despre viaţa în virtutea credinţei şi a credinţei în slujba vieţii. Povestirea, cum o numeşte autoarea, construită ca un lung Psalm 142, porneşte de la istoria zbuciumată a vieţii cardinalului Iuliu Hossu şi se transformă într-o relatare despre valorile general umane, despre adevăr, devotament şi virtute, despre slăbiciune şi despre forţa iubirii divine. Amintind de O zi din viaţa lui Ivan Denisovici, şi aici sistemul opresiv, universul carceral îi confiscă naturii umane toate atributele ei, transformând-o în simplu obiect, într-un număr. Diferenţele între cele două ficţiuni sunt totuşi semnificative. La Tatiana Niculescu, numărul este dezbrăcarea orfică de lume în căutarea sâmburelui divin din adâncul fiinţei umane. Animismul credinţei din trăirile personajului reflectă lumina sfântă emanată de toate lucrurile din jur privite ca oglindă a universului divin. Intenţionat, autoarea are grijă să nu amintească nicăieri numele eroului său. În lupta cu existenţa carcerală, el are doar un indicativ numeric. Primind un număr ca nume simbolic, exact ca Sce-854 din povestirea lui Soljeniţîn, personajul face pasul spre depersonalizare, trecând de la lumea de dinainte, din spaţiul solidarităţii umane întru credinţă, la insolitarea carcerală. Nr. 6 va fi, asemeni lui Şuhov, un număr printre miile de numere care colcăie în malaxorul necruţător al destinelor de la Gura Ursului (Sighet), dar şi un personaj generic pentru toţi sfinţii închisorilor comuniste şi pentru toate victimele regimurilor totalitare. Este, aşadar, un arhetip pentru toţi cei care au rămas de neclintit în credinţa lor şi de nepervertit în conştiinţa lor, pentru cei care au luptat cu o societate potrivnică în toată josnicia ei vizibilă şi invizibilă.

Cartea îşi cucereşte cititorii încă de la primele rânduri prin profunzimea judecăţilor, prin expresivitatea sinestezică a scenelor şi prin plasticitatea halucinantă cu care sunt descrise opresiunea, legile inumane, foamea, cruzimea, umilinţa şi exploatarea. Acestei lumi întunecate şi carcerale, cu „pereţii căptuşiţi de vaiete“, autoarea îi opune prin intermediul personajul său o altă lume, a dreptăţii şi a adevărului divin din care demnitatea, omenia şi speranţa nu pot fi ocultate, ele fiind principalele valori morale ale unui individ: „Mintea îi rămase liberă şi cu ea călătorea zi de zi în trecut, luând anii la rând“. Aşadar, vorbim despre o carte asupra căreia se poate medita îndelung, despre o poveste gravă şi despre o hermeneutică a calvarului, a răului privit din interior.

Povestea supliciilor carcerale oglindeşte felul în care destinul unui om înzestrat cu o reală fineţe a gândirii, a sentimentelor, este sortit transformării şi supus degradării de către un sistem politic pervers, care mizează pe abrutizarea sensibilităţii. Cu toate acestea însă, personajul nu se clatină în sinea lui, nu îşi exagerează suferinţa şi rezistă la toate atrocităţile la care este supus. Şi Dostoievski, în Amintiri din casa morţilor, alege să privească ororile detenţiei prin ochii unui intelectual, Alexandr Petrovici Goriancikov, descendentul unei familii de nobili din Rusia Centrală. La Tatiana Niculescu însă, acea latură bine cunoscută a demonismului dostoievskian lipseşte din construcţia personajului. Nu există loc pentru nicio nuanţă de îndoială care să îi macine sufletul. Deţinutul numărul 6 nu are gânduri menite sa-i demoleze credinţa. Nu ezită şi nu se leapădă nicio clipă de Dumnezeul şi de Biserica sa. Gândurile negre sunt alungate de strălucirea deplină a harului său. Nimbul credinţei care îi înconjoară sufletul transformă toată şovăiala şi interogaţiile, conducându-l spre acceptarea destinului prestabilit, de tăcută victimă a istoriei. Pe de altă parte, autoarea înţelege foarte bine paradoxul acestui destin. Născut într-un sat din Ardeal, crescut în diversitatea culturală şi lingvistică a vremii, apropiat al familiei regale şi fiind unul dintre cei mai înalţi demnitari ai timpului, încă din anii tinereţii, personajul a fost un fericit al sorţii. A participat la Unirea din 1918 şi la cele două războaie. Însă, odată cu instaurarea regimului comunist din România, avea să se trezească peste noapte într-o lume pe dos, pornită să îi nege întâi credinţa, apoi istoria, sfârşind prin a-i sufoca identitatea şi memoria, transformându-l. În tăvălugul aneantizării, politica şi religia de stat au anulat identităţi, minţi şi istorii. Înconjurat de eşec şi dezastru, acest om a înaintat pe Calea Necunoscută păstrând drumul drept, luminat de flacăra vie a sufletului şi a credinţei. Iubirea divină a devenit calea lui, viaţa lui.

E limpede că înainte de a spune povestea acestui destin, Tatiana Niculescu a căutat să îi înţeleagă toate întorsăturile, să îi intuiască frământările şi trăirile. Povestea pătrunde în intimitatea personajelor şi transcrie hermeneutic spectacolul interior, toate resorturile psihologice ale unui destin aflat în situaţie limită. În plus, fără să mizeze explicit pe acest lucru, valoarea documentară a textului susţine calitatea lui hermeneutică prin iscusinţa autoarei de a integra diegetic coordonatele atemporale prinse în misterul oricărei vieţi, îndeosebi ale unei vieţi de excepţie.

Sfântul nr. 6 este, fără îndoială, un martir al destinului şi al istoriei. Astfel, calea crucii pe care o alege personajul e subliniată simbolic de zidirea după moartea sa a efigiilor episcopale în locuinţa unui enoriaş. Credinţa rămâne în continuare captivă în „borcanul cu istorie“, îngropată în sufletele şi în casele credincioşilor. Pe de altă parte, autoarea înţelege că martiriul personajului său s-a datorat în primul rând mersului istoriei care s-a întors brusc cu susul în jos. În lumea din oglindă de după 1948, priorităţile, avantajele şi atuurile deveniseră cu totul altele. În universul cu semn schimbat, destinul însorit al celui care fusese mai deunăzi iubit de istoria interbelică se va umbri cumplit. Textul Tatianei Niculescu intuieşte acest lucru important şi în acelaşi timp nu uită să sublinieze că întorsăturile istorice nu sunt într-atât de relevante pe cât contează calea, felul în care omul, creştinul, alege să răspundă vicisitudinilor şi opresiunilor cu care se confruntă. Aici se diferenţiază şi se remarcă destinul acestui cardinal-martir din romanul său, ca fiinţă de neînduplecat în calea dreaptă a credinţei şi a devotamentului faţă de Biserică şi de Dumnezeu. Ştiind că singura cale dreaptă a credinciosului este iubirea, el îşi „aprinde inima“ şi îşi foloseşte cristic penitenţa ca pe o ocazie de a se întoarce către sine, de a coborî între zidurile sufletului, de a-şi lăsa spiritul să afle, să cunoască şi să înveţe. Înţelegând că va trebui să trăiască într-o lume care are alte standarde după care judecă valoarea umană, că se confruntă cu un regim politic în care singura condiţie pentru păstrarea demnităţii este acceptarea supliciului, nr. 6 îşi asumă deliberat această „supremă universitate“, cea mai înaltă şcoală a sufletului şi, totodată, cea mai crudă metodă pentru a se desăvârşi interior. În această luptă a lui David cu Goliat, umanitatea şi autoreflexivitatea sunt cele mai importante atuuri ale personalităţii sale. În virtutea lor, elaborează o religie a speranţei bazată pe acel „Dumnezeu al nădejdii“ (din Romani 15:13), care alungă din sufletul său orice urmă de angoasă, nelinişte şi lipsă de sens, orice umbră de întristare. Este un creştin conştient, care ştie că viaţa pământească aduce cu ea misterul suferinţei, că răul există şi că mai devreme sau mai târziu fiinţa umană este osândită la ispăşire printr-o cale a crucii. Astfel, sfinţenia, cateheza îi aduc mângâierea şi puterea de a se lepăda de sine pentru a se identifica cu Cristos cel deja mort şi înviat. La fel ca în Epistola întâi a lui Pavel către Tesaloniceni (Tes 4, 13:18), care include celebrul îndemn al sfântului apostol: „nu vă întristaţi…“ şi continuă cu apelul la speranţă şi credinţă în aşteptarea Parusiei care să aşeze lucrurile în făgaşul lor, romanul Tatianei Niculescu urmează acelaşi traseu al desăvârşirii creştine, în care „sfânt“ înseamnă totodată a fi diferit, a fi altfel în relaţia cu sine şi cu ceilalţi.

Răsfoind memoriile cardinalului Iuliu Hossu, putem afirma fără echivoc că scriitoarea Tatiana Niculescu, recunoscută în literatura română ca un important artizan al genului biografiei, a construit în Sfântul nr. 6 o istorie ficţionalizată. Această carte nu încearcă să ilustreze biografia marelui prelat, ci mai degrabă construieşte povestea idealizată a unui martir întru credinţă, imaginează o lecţie deontologică inspirată din viaţa celui mai important cardinal din istoria românilor, citindu-l aşa cum el însuşi şi-ar fi dorit să fie citit, umanizându-l şi construind în jurul personalităţii sale efervescente o istorie nouă, cu suflet şi despre suflet.