Mihnea Măruţă, Ce se întâmplă când facem scrolling

Privire pierdută în ecran, desprindere de ceilalţi, degetul mare ca semn de viaţă. Deseori, umeri căzuţi şi capul plecat, ca un Sisif oprit să-şi reazeme bolovanul în pantă. Parcă toată povara lumii se adună în ceafa omului care face scrolling pe telefonul mobil.

Dar ce se întâmplă înăuntru, în mintea lui? Ce se întâmplă când cădem pradă scrolling-ului, timp de multe minute sau chiar pentru ore la rând?

Prima întrebare: cum se creează dependenţa?

Explicaţia nu constă doar în avalanşa de noutăţi, care-i întreţine creierului o dublă iluzie de satisfacţie şi expansiune. Mai există un secret, pe care l-aş numi „construcţia recompensei“: pentru că algoritmii îţi îmbunătăţesc continuu profilul psihologic, feed-ul pe care ţi-l livrează conţine serii de postări care te interesează puţin sau deloc şi, din când în când, pac!, ceva care-ţi place cu adevărat şi care, prin urmare, determină secreţia de dopamină.

Dacă ai recepţiona doar lucruri care te interesează, plăcerea s-ar banaliza şi probabil ai închide telefonul mult mai repede. Dar aşa, când mecanismul este „asta nu, asta nu, asta nu… Uau, asta da!“, mintea ta e mereu în căutare-aşteptare: tânjeşti inconştient după următorul stimul care-ţi va da senzaţia de răsplată binecuvenită.

A doua întrebare: ce se întâmplă cu obiectul? Ce anume recepţionez eu, ca subiect, când fac scrolling?

În funcţie de reţea, obiectul e o combinaţie de text cu imagini statice şi cu imagini dinamice. Pe Facebook şi pe LinkedIn mai contează scrisul, pe Instagram e tărâmul fotografiei, iar TikTok e regatul video.

Ceea ce se naşte în relaţia dintre utilizator şi feed-ul său e o nouă formă de cinema, care nu mai cuprinde doar mişcare în timp, acţiune şi personaje, pe care spectatorul le observă pasiv, ci şi opriri, stop-cadre, zoom in, întoarceri, repetări, precum şi frecvente intervenţii în „poveste“ (comentarii, aprecieri, distribuiri).

În acest cinema vertical, montajul e decis mai întâi de algoritmii reţelei, prin selecţia şi succesiunea pe care ne-o livrează, iar mai apoi de fiecare dintre noi, din moment ce alegem iar şi iar unde să zăbovim, ce ni se pare şi ce nu ni se pare demn de atenţie.

Efectul acestei experienţe e o împrăştiere a minţii. Cu cât obiectele-timp care ne vin din reţea sunt mai scurte şi mai diverse, cu atât haosul care ni se creează în memorie e mai mare.

Un obiect-timp (concept lansat de Husserl) e un obiect care are o durată internă. Când facem scrolling, percepem fiecare asemenea obiect-timp (indiferent cât de puţin durează), însă nu mai stăm să-l repartizăm într-o „căsuţă“ la care să putem apela şi altă dată.

De ce? Din simplul motiv că alte şi alte obiecte-timp se prăvălesc să ne ocupe atenţia. Iar pentru a instaura o ordine între amintiri ar fi nevoie de un interval proporţional în care fiecare obiect-timp să fie prelucrat, asimilat sau înţeles.

A treia întrebare: ce se întâmplă cu mine, subiectul?

Când facem scrolling, fluxul conştiinţei ne este preluat de către fluxul de obiecte provenite din reţea. Această preluare poate deveni chiar o posedare (în sens psihanalitic), fiindcă în activitatea cerebrală scade ponderea conştientului şi creşte ponderea inconştientului.

Ceea ce se petrece e o răpire a minţii: absorbţia în ecran, care vine cu un soi de abulie. (Nu întâmplător, unii oameni care fac scrolling ne par de pe altă lume, goliţi de vitalitate, aduşi într-o stare de prostraţie.)

Pentru a înţelege fenomenul, ne e folositoare această idee a lui McLuhan:

„Când o societate inventează sau adoptă o tehnică care acordă preponderenţă sau dă un nou avânt unuia din simţurile noastre, relaţia dintre toate simţurile noastre este alterată. (…) Hipnoza ţine de acelaşi principiu de a izola un simţ cu scopul de a le anestezia pe celelalte. Rezultatul este o ruptură în relaţiile dintre simţuri, un fel de pierdere a identităţii.“ (Galaxia Gutenberg, pp. 56-57)

Ca urmare, vă propun două clasamente. Care era ierarhia simţurilor în civilizaţia tiparului (cum ne raportăm la realitate când citim)? 1) Văzul; 2) pipăitul; 3) mirosul; 4) auzul; 5) gustul.

Care este ierarhia simţurilor în civilizaţia digitală? 1) Văzul; 2) auzul; 3) pipăitul; 4) gustul; 5) mirosul.

De ce cred că auzul urcă pe locul 2? Nu doar pentru că virtualul presupune, de regulă, o coloană sonoră (muzică, jocuri, podcast etc). Ci mai ales pentru că, dacă îţi pui căştile şi te scufunzi în scrolling, dispar reperele spaţiale.

Iar auzul este simţul spaţialităţii şi al echilibrului, prin urechea internă. „Conştiinţa noastră măsoară mereu distanţe. Urechea caută puncte de identitate», scrie Sergiu Celibidache în cartea sa despre fenomenologia muzicii.

În timpul scrolling-ului, mintea intră într-un spaţiu cvasi-infinit, unde nu există sus şi jos, stânga sau dreapta, „aici“ sau „acolo“. Şi deoarece conştiinţa e acaparată de fluxul livrat din reţea, urechea intră în alertă, nemaigăsind repere sau puncte de identitate.

Auzul devine dominant, rupându-se de celelalte simţuri, şi astfel devine posibilă hipnoza în masă.