Turandot sub atracţia lunii

Între 1 şi 8 iunie, Greek National Opera din Atena a prezentat, la poalele Acropolei, în Herodion, un şir de cinci spectacole cu regim de premieră, cu Turandot de Puccini, după piesa de teatru a lui Carlo Gozzi, pe un libret de Giuseppe Adami şi Renato Simoni, în regia lui Andrei Şerban. Spectacolul a deschis ediţia anului 2025 a Festivalului de la Atena/ Epidaur. Este a doua montare a lui Andrei Şerban cu această operă, prima fiind în 1984, la Royal Opera House din Londra. De patruzeci de ani, acel Turandot se joacă şi acum la Londra cu casa închisă.

Andrei Şerban declara: „Am revăzut producţia londoneză şi mi s-a părut un basm frumos, plin de poezie. Dar lumea s-a schimbat. Astăzi, în arte, un mesaj socio-politic este aproape obligatoriu. Fără el, o operă este adesea considerată irelevantă. Această cerinţă se împleteşte adesea cu ideologii de tot felul, fie ele radical de dreapta sau radical de stînga. Şi propaganda, şi sloganurile se strecoară chiar şi în lumea operei. Nu mai ai voie să prezinţi ceva care este pur, frumos estetic, un obiect de artă adevărată. Totuşi, cred în continuare că lumea are nevoie de frumuseţe, poezie, vise. În jurul nostru, domină ura, cu ecou în cinism, frică şi furie. A oferi oamenilor ceva care atinge emoţia pură, fără a servi vreunei agende sau ideologii, este o formă de rezistenţă în sine“. Răspunsul la întrebarea pe care Andrei Şerban şi-o punea: „Ce importanţă mai are un spectacol în acest moment?“, a venit la Atena, sub forma unui spectacol cu care te întîlneşti o dată în viaţă, de o frumuseţe unică.

• Foto: G. Antonoglou.

În prima zi de iunie, la ora nouă seara, am ocupat un loc pe băncile din marmură, pe rîndul XVII, într-unul din locurile de legendă ale Antichităţii: Odeonul lui Herodes Atticus. Situat pe versantul sudic al Acropolei, amfiteatrul a fost ridicat în anul 161 de Herodes Atticus în memoria soţiei sale, Appia Annia Regilla. Renovată în 1950, arena serveşte ca loc de desfăşurare a unor evenimente culturale, spectacole de teatru şi operă, concerte, avînd o capacitate de cinci mii de locuri. Construit cu o ştiinţă perfectă a acusticii, uriaşul edificiu redă, cu o claritate de cristal, muzica orchestrei şi vocile interpreţilor. Orchestra Operei a fost condusă de Pier Giorgio Morandi. Dramaturgia a fost realizată, cu meticulozitatea şi sensibilitatea de care dă dovadă de fiecare dată, de colaboratoarea constantă a regizorului, Daniela Dima. Decorul şi costumele au fost realizate de Chloé Obolensky. Coregrafia: Kate Flatt şi Georgia Tegou. În rolurile principale au cîntat: Catherine Foster şi Lise Lindstrom: Prinţesa Turandot, Tassos Apostolou: Timur, Brian Jagde şi Riccardo Massi: Calaf, Cellia Costea şi Maria Kosovitsa: Liù.

• Foto: V. Isaeva.

Celebra scenografă Chloé Obolensky – care a realizat decorul şi costumele pentru legendara Mahabharata a lui Peter Brook – a folosit ca fundal zidul ce se întinde pe verticală pe zeci de metri, iar scena a prelungit-o pînă deasupra orchestrei. Lateral erau două platforme/ punţi etajate, realizate din scînduri şubrede, printre care apar fire lungi de trestie, sugerînd (poate) regatul ce se clatină, aflat în derivă din cauza băii de sînge la care îl supune prinţesa Turandot. Peretele din spatele scenei este învelit parţial de o pînză roşie cu inscripţii stilizate chinezeşti, ce acoperă capul de gorgonă (simbol al morţii) încastrat în piatră. Sus, pe zid, la cincizeci de metri înălţime, îşi va face apariţia dublul iluzoriu al lui Turandot, o himeră născută parcă din luna ce tocmai răsărise printre ruine. Spectacolul începe neaşteptat; e un prolog în tăcere care explică întreaga poveste a faptelor sîngeroase săvîrşite de Turandot. Străbunica ei, Lou-u-Ling, a fost violată şi ucisă de mai mulţi bărbaţi. Fapta e săvîrşită repetat în faţa noastră, martori tăcuţi şi neputincioşi.

Cuvintele lui Blaga din Linişte: „Se spune că strămoşii cari au murit fără de vreme,/ cu sînge tînăr încă-n vine,/ cu patimi mari în sînge,/ cu soare viu în patimi,/ vin,/ vin să-şi trăiască mai departe/ în noi/ viaţa netrăită…“ mi se pare că sunt semnul sub care stă întregul drum al lui Turandot, în care străbunica, pe tot parcursul spectacolului, urmăreşte paşii nepoatei, ca o fantomă a răzbunării. Între cele două e o legătură de dincolo de lume. Nu cred să mai fi exploatat un alt regizor această idee, expusă în libret, al unui feminism crud şi răzbunător. Moarta Lou-u-Ling are trăsăturile unui dibbuk, un spirit malefic posedant, un suflet despărţit, care şi-a găsit sălaş în Turandot. Aşa încît în fiinţa acesteia locuieşte cineva care-i dictează acţiunile şi decizia – să nu se lase atinsă de nici un bărbat. Prinţesa se va căsători doar atunci cînd pretendentul la mîna ei va şti să răspundă la trei enigme propuse de ea. Cel ce nu va şti răspunsul va fi decapitat. Scena este plină de beţe în care stau înfipte capetele celor ucişi. O preoteasă a sîngelui, însărcinată cu colectarea lichidului vital într-un vas de sticlă ceremonial, îşi face apariţia ori de cîte ori se arată o nouă victimă. Lou-u-Ling e însoţită de furii dezlănţuite, ca în tragedia antică, femei înveşmîntate în voaluri de culoarea sîngelui închegat, rotind seceri, îndreptate ameninţător spre orice bărbat candidat. Faţa palidă a lunii era parte din decor, reflectîndu-se în obiectele scenice, fie seceri, fie cuţite curbate cu care gărzile prinţesei cu inima de gheaţă îşi ameninţau victimele, printr-un dans macabru cu oase de diverse dimensiuni. Cel mai recent dintre pretendenţii la mîna lui Turandot, tînărul Prinţ Persan, păşeşte spre moarte. Înainte de scena sacrificiului, va fi încarcerat într-o cuşcă, ca un animal dus la tăiere. La curte soseşte un Necunoscut (Calaf), exilat din ţara lui, care se hotărăşte brusc să cîştige mîna şi inima prinţesei, surd fiind la toate rugăminţile tatălui său orb, Timur, însoţit de sclava Liù. Calaf nu se lasă înduplecat nici de cei trei miniştri ai lui Turandot: Ping, Pang şi Pong, personaje inspirate din Commedia dell`Arte. Chiar şi bătrînul şi bolnavul împărat Altoum, tatăl Prinţesei, insistă ca prinţul necunoscut să renunţe la încercarea plină de riscuri.

Spre deosebire de Calaf, Timur şi Liù, singurii oameni cu suflet din mulţime, întreaga curte poartă măşti, expresii încremenite de teamă sau, altfel spus, un călău fără expresie, o gloată mobilă de hieroglife. Ajutaţi de costumele superb stilizate, de un rafinament rar, ei seamănă cu vasele chinezeşti intens colorate. Şirul crimelor va fi întrerupt de Calaf. El rupe lanţul şi răspunde corect la întrebările enigmatice. Este teribilă scena în care Calaf, aşezat în cercul de nisip alb de la mijlocul scenei, e agresat de Turandot şi dublul ei, care se încolăcesc ca nişte şerpi în jurul lui, sperînd să-l intimideze şi să eşueze. Dar Calaf învinge. Turandot respinge jurămîntul sacru de a se căsători cu cel care dezleagă enigmele. Calaf îi oferă o ieşire: dacă ea îi va afla numele pînă dimineaţă, el acceptă să moară. Liù, deznădăjduită în dragostea ei pentru Calaf, se sinucide ca să nu îi divulge numele. Celebrele arii Tu che di gel sei cinta, interpretată de soprana româncă Cellia Costea şi cea a lui Calaf, interpretat de tenorul Ricardo Massi, Nesun dorma, au avut un ecou magic în atmosfera nopţii de sub Parthenon. „Nessun dorma! Nessum dorma! Tu pure, o Principessa, nella tua fredda stanza, guardi le stelle che tremano d’amore, e di speranza!“ – comuniunea fantastică a omului cu universul.

Spre sfîrşitul ultimului act revine preoteasa sîngelui şi toarnă conţinutul vasului peste nisipul alb, ca semn al dezlegării, al eliberării din fuiorul de iţe veninoase ale pactului ucigaş. Turandot îşi scoate masca, devenind o fiinţă umană cu suflet, cu sentimente. Gheaţa care ascunde emoţia începe să se topească.

• Turandot pe scena amfiteatrului Herodion. Foto: G. Antonoglou.

Puccini a murit înainte de a-şi duce opera la sfîrşit. Nu se ştie dacă la el ar fi triumfat dragostea. Pentru Franco Alfano, cel care a finalizat-o, acesta a fost cel mai potrivit final. Turandot se predă în braţele iubirii, acceptînd-o, mişcată fiind de sacrifiul lui Liù, îndrăgostita fără speranţă.

O apariţie de o covîrşitoare importanţă a fost corul, care a ocupat o parte din primele şapte rînduri de bănci din amfiteatru – martor şi mărturisitor al lucrurilor întîmplate pe scenă. Muzica te învăluia, sporind misterul a ceea ce înseamnă să trăieşti odată cu ceea ce vezi.

Cînd ultimele acorduri ale muzicii divine s-au stins, cinci mii de spectatori s-au ridicat în picioare şi aplauzele lor au răsunat în anticul amfiteatru minute în şir. La poalele Acropolei, cu luna în noaptea înstelată deasupra capului, cu sentimentul apartenenţei la universul nesfîrşit, catharsis-ul a avut loc.

Andrei Şerban crede în continuare că lumea are nevoie de frumuseţe, poezie, vise. În teatru nu trebuie să domine ura, cinismul, frica sau furia. Doar speranţa.