Vladimir Tismăneanu, Un moralist în vremuri întunecate

Gânditor politic şi juridic original, criminolog dialectic cu sclipiri de geniu în analize, formulări şi intuiţii, Petre Pandrea s-a născut pe 26 iunie 1924. Se numea Petre Marcu. A adăugat numele localităţii unde a venit pe lume şi a devenit Marcu-Balş. A plecat, intelectual vorbind, dinspre un anticapitalism cu accente mistice şi anarhice combinat cu un modernism al ideilor şi gusturilor. Avea o formidabilă cultură filosofică şi literară. A studiat, vorba lui, în cinci, chiar şase universităţi. Anii petrecuţi în Germania l-au transformat într-un antifascist intransigent. Am citit Germania hitleristă apărută în 1933, în reeditarea (cu croşete) de la începutul anilor ’70. Acolo am citit prima oară despre Moeller van den Bruck şi despre bolşevismul naţional din timpul Republicii de la Weimar.

Pandrea murise în 1968, anul reabilitării cumnatului sau, Lucreţiu Pătrăşcanu. Făcuse zece ani de temniţă în regimul condus de oameni pe care îi apărase în anii ’30. A fost mereu de partea dezmoşteniţilor, a năpăstuiţilor, a prigoniţilor. Ştia că nazismul înseamnă barbarie genocidară. Nu avea iluzii privitor la bolşevism. Editura Vremea ne-a dăruit câteva volume cu totul remarcabile din moştenirea literară a lui Pandrea. Unele pagini, scrise între două arestări, te fac să simţi înfrigurarea şi spaimele acelor ani. Chiar şi manuscrisele din timpul variilor detenţii şi anchete transmit, deşi parţial şi obscurizat de circumstanţele scrierii lor, fiorul autenticităţii.

Am recitit zilele acestea cartea despre Garda de Fier. Este acolo un portret al celui cu care a fost şi a rămas prieten în pofida acutelor divergenţe politice şi ideologice. Cei doi Petre, Pandrea şi Ţutea, au mers în direcţii opuse în timpurile disperate ale Războiului Civil european. Pariuri existenţiale diferite. Pandrea detesta orice dictatură, era imposibil de „domesticit“. Ţutea practica oralitatea paradoxală şi simţea o atracţie pentru partidele-mişcări radicale.

Verbul lui Pandrea era incisiv, adeseori excesiv. Avea darul formulărilor tranşante, stăpânea o impresionantă paletă de adjective. Dar, mai presus de orice, avea o cultură juridică şi un bun simţ care îl făceau imun la diversele ispite utopice. Pur şi simplu, nu putea fi fanatic. Alt algoritm mental.

Portretistica lui Petre Pandrea rămâne pentru mine un model. Nu cunosc o mai exactă surprindere a lipsei de caracter care i-a asigurat lui Ion Gheorghe Maurer spectaculoasa carieră şi longevitate politică. Cu aparenţa sa seniorială, cultivat şi elegant, pasionat de vânătoare, acest marxist Courvoisier era ceea ce putem numi un aristocrat roşu: „Pentru postul de Lenin valah a candidat Lucreţiu Pătrăşcanu. N-avea stofă nici de Lenin, nici de Stalin. A fost lichidat de Ana Pauker, devenită o… Stalină valahă, cu al său Beria, nenorocitul de Teohari. A fost lichidată şi Ana Pauker, şi Luca, şi Teohari, şi Chişinevschi. A fost lichidat, în a doua repriză, şi Leninul valah, Lucreţiu Pătrăşcanu, singurul candidat la leninat băştinaş. A fost spurcat cu lături şi cu fecale, făcut cu ou şi oţet în comunicatul în care se anunţa execuţia. Cine-i Leninul valah? E un om cu voinţă clară, care ştie ce vrea şi ce face, un om cu o voinţă năprasnică, un om jignit de mulţi, cu complexe de inferioritate şi cu supra-complexe, de supra-superioritate (Uberwertigkeitstrumpf). E vorba de Jenică Maurer, vechiul meu amic, Zechkumpane, avocat, amic de bară şi de zaiafeturi, de licee militare, de puşcării şi de mese îmbelşugate…“ (Memoriile mandarinului valah, Editura Albatros, 2000, p. 150).