Ion Bogdan Lefter, Shakespeare – jucat într-o proză şi pe scenă, pe toate scenele

De la Shakespeare a pornit lungul meu „serial“ anglo-americănesc din Apostrof şi la el am revenit mereu şi mereu, pînă către finalul din care fireşte că nu poate lipsi tocmai el, Bardul.

Nu poţi să faci un pas fără să-l reîntîlneşti. În cărţi, în reviste, pe „site“-uri, pe scenele teatrelor, unde te-aştepţi şi unde nu te-aştepţi.

Din interes dimovian, caut cea de-a doua culegere de proze fantastice ale lui Florin Manolescu, Mentaliştii. Alte nouă povestiri incredibile (Cartea Românească, 2009), găsesc referinţa la Cartea de vise, dar citesc cu mari delicii toată cartea şi pe urmă mi-o procur şi pe prima, Misterul camerei închise. Nouă povestiri incredibile (Humanitas, 2002), la fel de încîntătoare. Aici, din textul intitulat Califat, despre care autor aflăm că e incompatibil cu distopia turco-islamistă imaginată de autor: Shakespeare – interzis! Însă personajul Ali Radulian, îndeajuns de cultivat ca să-l fi citit totuşi, îşi dă seama într-o fracţiune de secundă, în călătoria sa în timp, în Bucureştii secolului al XIX-lea, că Mihai Pascaly îl joacă pe… Hamlet la Teatrul cel Mare (p. 40).

Patru spectacole shakespeariene, dintre care două hamletiene – în zilele din miez de lună mai în care ajung la ediţia 2025 a BABEL-ului, festivalul internaţional de teatru de la Tîrgovişte (după Richard 3. Omul şi Quintessence de anul trecut): un foarte bun Hamlet liber româno-coreean, bi-(şi aproape pluri-)lingv, scenografiat spectaculos şi regizat subtil de Mc Ranin, directorul Teatrului „Tony Bulandra“ şi al BABEL-ului; un Henry V. Man and Monarch scenarizat de Philip Parr şi Brett Brown ca monodramă complexă jucată impecabil de cel de-al doilea, producţie a companiei lor britanice Parrabbola (Parr – preşedintele reţelei de Festivaluri Shakespeare europene, participant şi la ediţii succesive ale celui de la Craiova cu montări de stradă şi ca promotor al proiectului în aer liber Shakespeare Village/ Satul lui S. din 2024, de asemenea cu un Pericle pus în scenă în acelaşi an la Teatrul Maghiar de Stat „Csiky Gergely“ din Timişoara); un Othello dansat spectaculos de o trupă multinaţională ca producţie a companiei italieneşti imPerfect Dancers (cu nume tot englezesc, deci!); şi Hamlet’s Clouds, scenarizat şi regizat de faimosul italian Eugenio Barba pentru centrul său de cercetare danez Odin Teatret, pornind de la pierderile fiului şi tatălui în anii de dinaintea scrierii piesei, cu pasaje din Hamlet, dar şi cu secvenţe ritual-muzicale de diverse provenienţe culturale, în interpretarea unei echipe tot internaţionale în care s-a integrat în ultimii ani şi o tînără actriţă clujeancă, Antonia Cezara Cioază, în spectacolul foarte „antropologic“ fiind integrate şi secvenţe etno-muzicale româneşti (Barba, la aproape 89 de ani – prezent la Tîrgovişte, „monitorizînd“ întreaga reprezentaţie dintr-o margine a sălii, în picioare, neclintit timp de o oră şi-un sfert; cu o seară înainte îl văzusem urmărind cu atenţie şi Hamletul liber al lui Mc Ranin, probabil satisfăcut să constate rezonanţa „interculturală“…).

Două săptămîni mai tîrziu, drumul către Sibiu a durat prea mult, aşa că am ratat un Macbeth britanic la care aveam loc rezervat. M-am „răzbunat“ cu alte cîteva spectacole de vîrf, dar… ne-anglo-americanistice!

Înapoi în Bucureşti – Visul unei nopţi de vară pus de Alexandru Dabija la Teatrul de Comedie, actualizat, dar şi cu tuşe de costumaţie fantezist-feerică, nu neapărat elisabetană, pentru marcarea diferenţei dintre lumea reală şi cea a vrăjilor amoroase, în decor minimal, splendid „ţesut“ scenic de un regizor deţinător al secretului care-i permite să aibă umor enorm în timp ce explorează marile teme ale vieţii, ale fiinţei umane. Cu o maşină nu chiar de… ţesut, ci de cusut chiar pe scenă, Andreea Samson/ Zîna Funigel, dar şi croitoreasa trupei, mai trăgînd cîte-un tighel pentru colegele-actriţe şi pentru colegii-actori, cu Dorina Lazăr în travesti, jucînd un Oberon mofluz-baritonal ş.a.m.d. Şi cu încă o reluare extrem-ilariantă a scenei/ scenelor cu meşterii care joacă teatru în teatru, cu Sorin Miron purtător de cap uriaş de leu din blană, de-un haz colosal, ca de altfel şi ceilalţi din grup, pe care-i nedreptăţesc nemainumindu-i aici. Savoarea cu totul specială a montării constînd (pentru cunoscători!) în refacerea întregului Vis… după decupajul devenit legendar al piesei din piesă, sub titlul Pyramus & Thisbe 4 you, de la Odeonul bucureştean, din 2009, Dabija oferind atunci patru versiuni una după alta, una mai burlescă decît alta, pînă la cea finală, interpretată chiar de către angajaţi „meşteşugari“ al Teatrului, un director tehnic, doi recuziteri şi trei maşinişti, după permutările experte ale actorilor profesionişti în primele trei variante, urmate de entuziasmanta fuziune finală a ficţiunii (de grad al doilea, de fapt: teatru în teatru!) cu viaţa adevărată, a teatrului real din care norocoşii culiselor s-au văzut teleportaţi atunci sub reflectoarele poveştii, probabil în aventura maximă a existenţelor lor civile brusc eroizate. Pentru ca peste ani, la Comedie, comédia să-şi recîştige naraţiunea completă, semnalînd totuşi (pentru cunoscători!) febleţea regizorului pentru istoria de-amor a lui Pyram şi-a lui Thisbe, cu tirade rostite prin crăpătura din Zid şi cu apariţiile Leului şi-a Lunii. Vis… completat, complet! Şi Emilia Popescu – Titania, Alin Florea – Puck şi toate celelalte, toţi ceilalţi…

• Librăria Vărul Shakespeare din Chişinău.

În Sala Studio a Teatrului bucureştean Odeon, văd la final de stagiune 2024-2025 (pe 5 iulie, ultima reprezentaţie de dinaintea pauzei estivale!) Ludwig-ul lui Dragoş Galgoţiu după piesa lui Thomas Bernhard despre Wittgenstein. Filozofie şi teatru: despre genialitatea/ nebunia protagonistului, dar şi despre arta scenei, în piesă apărînd două dintre surorile lui Ludwig, actriţe, una mai serioasă şi cu înclinaţii materne faţă de fratele cu mintea rătăcită (dar ce minte!), cealaltă mai petrecăreaţă şi superficială. Sora cea mare – devotată teatrului, drept care are faţa pictată ca un arlechin: Antoaneta Zaharia ca o Giulietta Masina – posesoare amîndouă de chipuri rotunde şi mobile, vesel-triste. Cea mai mică (însă Ludwig e mezinul familiei) – cu aere de vampă-dansatoare la balurile vieneze, Sabrina Iaşchevici jucînd-o ca pe o seducătoare cu aere ironice. Montare fascinant-„decadentă“, stil-Galgoţiu, cu puternice surprize vizuale atunci cînd filozoful externat din sanatoriu, Eduard Trifa misterios-răsfrînt în sine însuşi, dezveleşte tablourile clanului, mari portrete „neo-expresioniste“ de Wanda Decca Maiorescu, sau cînd e înlocuit de o copie statuară albă manevrată de medicul-clown interesat de aşa un creier supradotat, cu o rezonanţă în foaier, unde e amplasată altă statuie-variaţiune de Alexandru Rădvan, în stilul „Golemilor“ săi lucraţi aparent-„naiv“. Şi vine şi momentul în care sora mai tînără vorbeşte despre rolurile lor din piese de „Shakespeare sau alţii“!…

Încercînd să fac un pic de ordine în discul extern pe care stochez miile, zecile de mii de fotografii care se tot adună, dau peste o imagine cu Librăria Vărul Shakespeare din Chişinău. Titlul stratfordiano-oltenesc al lui Marin Sorescu-dramaturgul (foarte bun ca dramaturg!). Nu-mi amintesc locul, aşa că încerc să-mi împrospătez memoria cu ajutorul Internetului. Frînturi de informaţii: are sau a avut legătură cu Editura Cartier, care i-a anunţat închiderea în… 2010, însă datele fişierului meu grafic spun că am fotografiat-o pe 9 noiembrie 2023. O mai fi rezistat pînă azi, pînă-n anul 2025 după Cristos?…