Elisabeta Pop, Parazitul… o istorioară

Definiţia cuvântului, provenit din limba latină (DEX):

parazit – subst. şi adj. Organism animal sau vegetal care trăieşte şi se hrăneşte pe seama altui organism, căruia îi provoacă adesea daune.

Uneori însă, adăugăm nu doar noi, ci şi Ştiinţele medicale, paraziţii se dovedesc salvatori.

Se spune că un bătrân aristocrat obişnuia să-şi invite familia la masă: copii şi nepoţi, rude şi prieteni. Stând în capul mesei (situs), el le comunică, cu un zâmbet pe buze, că a invitat la masă, pe locul din faţa sa (para-situs) un bun orator, un ins inteligent care va anima conversaţia obişnuită în timpul mesei; asta cu atât mai mult, cu cât el se simte puţin obosit. Cu timpul, invitatul devine oaspete permanent la mesele bătrânului.

La început totul a mers strună. Invitatul, de altfel îndrăgit de gazdă şi aşezat permanent vizavi, pe locul de onoare (para-situs), vorbea, povestea cu fantezie, cu şarm, diverse lucruri, comenta inteligent şi adesea cu umor, făcea observaţii, când binevoitoare, când glumeţe, dar uneori acide, chiar şi la adresa comesenilor.

De mâncat şi de băut însă parasitus (acum aşa îl numeau toţi, după locul ocupat în faţa gazdei) mânca şi bea fără pic de sfială sau jenă. Se socotea el însuşi un musafir de onoare, cu toate că rangul său era mult mai prejos decât al stăpânului casei. Şi simţea că stăpânul casei aprecia conversaţia lui spumoasă, sclipitoare şi inteligentă, ba mai mult, i-a comunicat invitatului, socotit un musafir special, să poftească zilnic la masă, fără a mai aştepta să fie invitat.

Văzând asta, cei prezenţi au început să-l invidieze pe acest invitat care lua mereu locul de onoare din faţa bătrânului, care se amuza şi râdea cu poftă, ascultându-i poveştile, ba de la o vreme, au început chiar să cârtească împotriva lui. Acest individ, simpatic ce-i drept, cu o vervă de zile mari, nu face nimic, nu e nici rudă, nici prieten cu stăpânul casei, dar se bucură de toate onorurile, mănâncă şi bea pe săturate, ba ne mai şi ia uneori în zeflemea… Noi avem fiecare însărcinări precise, răspunderi, ne vedem de treabă, aducem uneori daruri, îl respectăm şi îl cinstim cum se cuvine pe cel care, cu atâta mărinimie, ne onorează cu invitaţia, meritându-ne locul la masa cu bucate alese şi vin bun.

Unii au început să-l urască, alţii să-i scoată vorbe, să-l bârfească, alţii însă i-au luat apărarea, spunând despre el, despre parasitus, că nu e rău deloc, uite, în preajma lor se află un om inteligent, de la care mereu au toţi de învăţat câte ceva, un om capabil să mai destindă atmosfera în timpul mesei, pauzele de râs şi conversaţie ajutând, negreşit, la digestie…

Cu timpul, acest cuvânt a apărut însoţit de atributul bun sau rău… Parazit! – bun sau rău? Aceasta era întrebarea… Sensul său s-a lărgit şi s-a transferat în perimetrul biologic unde şi paraziţii sunt de două feluri: buni şi răi… necesari uneori, dar şi periculoşi, alteori, organismului.

În spaţiul artistic, actorii, pictorii, instrumentiştii, cu un cuvânt artiştii, au fost numiţi uneori paraziţi. Unora dintre semenii noştri li se părea (ba chiar continuau să creadă asta) că artiştii nu fac mare lucru: desenează uşor, parcă în joacă, dansează, recită, cântă, cu vocea sau la un instrument. Ce mare lucru? Şi pentru toate acestea sunt plătiţi bine, se pot îmbrăca frumos, mănâncă bucate fine, beau băuturi scumpe, unii trăiesc chiar în lux. Şi, de cele mai multe ori sunt veseli, în jurul lor pluteşte un aer de armonie…

Şi toate acestea doar pentru că ei distrează, fac să râdă (uneori să plângă?) un public alcătuit din oameni puşi pe odihnă şi voie bună… Şi aceştia, alţi gură-cască… nu?

Cum e posibil?

Asta până într-o zi, când, inspirat, un artist, şeful unei trupe de teatru, agasat de cât dispreţ şi invidie, dăunătoare, fireşte, pluteau în preajma artiştilor, l-a urcat pe scenă, mai în glumă, mai în serios, pe unul din cârtitorii cei mai vehemenţi ai „artiştilor paraziţi“, rugându-l să recite o poezioară învăţată la grădiniţă. Ceva precum Căţeluş cu părul creţ… Omul s-a dus hotărât pe scenă, a început poezioara, a privit speriat spre cei prezenţi, s-a bâlbâit, a uitat începutul, şi-a dres glasul, a început să spună primele versuri, dar iar a uitat un cuvânt. S-a bâlbâit iar şi a părăsit scena, ruşinat, aproape plângând.

Din clipa aceea, omul nostru a încetat să-i mai numească paraziţi pe artişti, a început să-i laude, să-i admire, să-i respecte, neîndrăznind niciodată să-i mai numească paraziţi. Erau pur şi simplu artişti.

Ceea ce fac ei nu e doar simplu divertisment, e artă. Şi, în spatele momentelor ce par simple, uşoare, sunt nu doar talentul dobândit la naştere, ci şi multe ore de muncă, repetiţii, emoţii, dăruire, iubire…

Dar asta e doar o poveste… Cine să-i mai înveţe pe politicienii noştri de azi ce este un ARTIST? Cine este artistul şi ce rol joacă el în societate? Cât contribuie el, cu arta lui, la formarea, la educarea românilor? Unii din cei care-i judecă rău pe artiştii României de azi se bâlbâie ei destul pe scena politică, stâlcind o limbă la a cărei cizelare au lucrat cu sârg marii noştri scriitori…

Cât despre paraziţii din lumea medicală, consultaţi un tratat de specialitate. Veţi fi uimiţi (dacă nu faceţi parte din breasla medicală, desigur) de ce veţi afla…

Oradea, 2025, iunie