Moshe B. Itzhaki, Două „bliţ-proze“ dedicate lui Radu Ţuculescu

O urmă de cap de om

„Poveştile mele sunt complet reale, sunt însăşi viaţa“, obişnuia să spună scriitorul şi dramaturgul talentat şi mai ales dragul meu prieten Radu Ţuculescu.

Ei bine, această poveste ni s-a întâmplat acum câţiva ani, ajungând la Otopeni în drum spre Cluj. Am coborât în toiul nopţii, obosiţi, din avion. Prietenul Paul a comandat cu luni înainte de zbor locuri la Business Lounge, în aeroport, cu speranţa că ne vom odihni câteva ore până la zborul următor la Cluj. Bineînţeles, am trecut de formalităţile de trecere ale frontierei şi am început să căutăm locul cu pricina. În sălile aproape golite şi semiîntunecate stăteau sau şedeau oameni de diverse feluri şi forme. Cu toţii simţeam în aer oboseala şi speranţa unei dimineţi eliberatoare. Pe de o parte, simţeam că suntem izolaţi, iar pe de alta, gesturi umane ciudate în toiul nopţii. Şi aşa ne-am preumblat cam două ore. Am înconjurat toate sălile şi spaţiile aeroportului de şapte ori, precum Yehoshua Bin Nun care a intrat în Ţara Sfântă şi a cucerit zidurile Ierihonului. Dar cine, de fapt, a căzut în această poveste am fost noi înşine, în speranţa că vom descoperi pe cineva care să ne îndrepte spre acest liman. N-a fost om care să ştie ce căutam şi cu cât mai mult ne explicau, cu atât mai mult ne îndepărtam de la ţintă. Până când, în sfârşit, am ajuns la Informaţii. Locul era întunecat, dar din interior ne-a surprins o urmă de cap de om. Paul s-a apropiat de ghişeu, dar omul din interior, văzându-l, s-a scufundat în scaun. Paul a făcut eforturi considerabile să-l vadă şi omul a devenit din ce în ce mai mic. Mi-am amintit atunci de una dintre poveştile bliţ-proze ale lui Radu şi imediat m-am hotărât să-i dau numele: popică. A continuat să mănânce în timp ce şoptea câteva explicaţii din care am înţeles imediat că nu vom ajunge niciodată la liman. Semăna cu scena din Aşteptându-l pe Godot sau dintr-o piesă de Eugen Ionescu sau din povestirile lui Kafka. Totul mi-a amintit de umor şi autoironie, pentru că este aproape imposibil să scrii fără ele despre situaţiile umane atât de absurd creionate de Radu Ţuculescu. El n-a scris dintr-un unghi al îngâmfării sau al batjocurei despre situaţiile umane, ci dintr-un unghi al empatiei. În povestiri vedem de fapt sufletul autorului. Putem chiar observa unghiuri muzicale, pe care autorul le aduce dintr-o perspectivă a experienţei sale ca muzician profesionist, ca om de teatru şi mim în trecut.

Într-un vis

Stau într-o biserică dintr-un oraş necunoscut, preoţii stau în faţa sicriului şi cântă imnuri funerare. Omul care zace în sicriu îmi este foarte cunoscut, nu înţeleg ce face acolo. Chipul mortului era paşnic şi împăcat. Iată încă una dintre măştile pe care îngerul însoţitor le pune pe faţa omului. Moartea ştie să înşele chiar şi morţii. Observ deodată că îmi face cu ochiul şi îmi face semn cu un zâmbet îngăduitor să tac. Probabil că sunt într-un vis, îmi şoptesc. Dar nu, nu este un vis. Trei fiinţe în formă de oameni, îmbrăcate în haine uzate şi legănându-se de parcă ar fi o barcă pe o mare furtunoasă, vin să ridice sicriul. De ce trei şi nu patru? îi întreb în linişte, ca să nu sperii mortul. Unul dintre ei arată spre capătul holului, unde zace bărbatul, cel care trebuia să fie a patra persoană care ţine sicriul. Încearcă să se ridice, face un pas şi se împiedică, o sticlă goală de pălincă iese din haină, rostogolindu-se sub privirea lui disperată. Şeful bisericii îi ordonă preotului mai tânăr să-l ţină departe de altar. Îl aud pe Radu râzând în hohote. Dar de unde vine vocea lui tunătoare? Mă uit îngrijorat la cei trei purtători de sicrie, feţele lor roşii, mersul lor legănat, se pare că într-o clipă unul dintre ei se va împiedica şi sicriul, Doamne fereşte, va cădea şi se va împlânta în pământ. Oftez cu o stare de împăcare. Au ajuns cu bine la groapa săpată în pământ dur, şi bagă sicriul în groapă, ei zâmbesc cu un zâmbet subţire, şi îşi duc degetul mare în sus, ca un sentiment de victorie, parcă ar spune: am făcut-o! Ei ţin lopeţile vechi şi ruginite, care scot zgomote explozive când lovesc pământul dur amestecat cu pietre. Ei reuşesc împotriva oricărei logici să toarne grămada de pământ noroios în hăul deschis. Sunetele întâlnirii râmelor cu sicriul par explozii înfundate. Şi din nou aud vocea lui Radu şi nu înţeleg de unde vine: „Hei, asta sună mai rău decât rachetele trase de Hamas din Gaza asupra Israelului când am lansat cartea mea“. Zâmbesc şi o lacrimă îmi cade din ochi, mă trezesc. Mai târziu, prietenul meu sună şi îmi spune că Radu a fost adus pentru înmormântare la Reghin. Nu-mi pot opri lacrimile.