Mircea Moţ, Dinspre Anton Pann

Întrebat cum i-ar plăcea să-i fie citită cartea (Anton Pann. Până când nu te iubeam, Polirom, 2024), Cosmin Ciotloş dă un răspuns ce trimite la o anumită libertate (şi încredere) în cititor, lăsând să se întrezărească în acelaşi timp o perspectivă asupra romanului. Fiindcă, indiferent de dorinţa scriitorului, cititorul contează tot mai mult, ca un coautor care „fixează“ el însuşi dintr-un anumit unghi opera. Proclamând libertatea şi plăcerea cititorului, Cosmin Ciotloş este conştient că, prin felul în care este conceput, romanul său iese oricum biruitor din „confruntarea“ cu cititorul, oricât de baudelairian-ipocrit ar fi acesta, totuşi un semen şi un frate. Romanul oferă nivele şi registre stilistice diferite, cu menţiunea că acestea, abandonându-se în aparenţă plăcerii cititorului, iau în fond iniţiativa şi conduc cititorul spre un centru în care se dezvăluie la modul convingător substanţa şi finalitatea cărţii. Într- un „Epilog“ ce nu poate trece neobservat, autorul nu uită să amintească totuşi că acest cititor trebuie să trăiască bucuria acelor „întâmplări“ de care un romancier nu poate face abstracţie („se va bucura de întâmplări sincer şi simplu“).

În acelaşi Epilog (cu bibliografie), Cosmin Ciotloş se referă la romanul său ca la o carte pe care cititorii „au găsit-o destul de curioasă“, fiindcă, „dintre toate personajele care o populează, tocmai cu protagonistul ei, cu Anton Pann s-au întâlnit cel mai puţin“. În general nu mă las prea tare convins de intenţia autorului, trădată de cele mai multe ori de intenţiile propriei opere, dar de data aceasta mărturisirile autorului contează. Motivul pentru care Anton Pann este prea puţin prezent în roman ţine de faptul că „ştim despre el nu atât de puţine, cât, mai ales, insuficiente“. Aceste informaţii insuficiente sunt stimulatoare fără îndoială pentru imaginaţie, invitând la o necesară invenţie. Valentineanu trebuie inventat şi plasat tocmai în spaţiul acelor puţine informaţii despre care scrie autorul: „L‑am inventat aşadar pe Ştefan Valentineanu şi i‑am dat mână liberă, lăsându‑l să investigheze tot ce se cuvenea cercetat. În afară de el, celelalte personaje sunt atestate istoric“. Personajul acesta inventat se legitimează în ultimă instanţă din unghiul unui program estetic. Cosmin Ciotloş nu este deloc dispus să scrie o biografie-romanţă (şi câteva motive s-au văzut), recurgând la o poveste („povestea de acum“, zice autorul) care exclude „privirea de la distanţă“, Anton Pann fiind accesibil „prin puncţie“. Autorul romanului, cum au procedat şi alţi scriitori care au publicat romane în colecţia „Biografii romanţate“, parcurge o necesară bibliografie, dar el nu porneşte deloc la drum cu gândul de a descoperi ce se consemnează în aceasta. Demersul său romanesc nu seamănă deloc „a turism“, contând în schimb ca o veritabilă „expediţie“, cu tot ce presupune aceasta.

Bibliografia consultată de Cosmin Ciotloş cu plăcerea unui rafinat intelectual îi serveşte scriitorului să realizeze în volum un subtil dialog între ficţiune şi realitate, una dintre atributele acestui roman cu totul deosebit de celelalte din cunoscuta colecţie. Dacă Ştefan Valentineanu este singurul personaj inventat de autor, singur printre persoanele atestate istoric, el nu este deloc, în semnificativa lui singurătate, copleşit de real, dimpotrivă, se pare că ficţiunea condiţiei sale se răsfrânge asupra contextului real şi „atestat“ molipsindu-l de ficţional şi impunând personalităţilor ceva din condiţia de fiinţe de hârtie, după cum spunea francezul (aş menţiona aici dialogul lui Ştefan Valentineanu cu Titu Maiorescu din capitolul Însemnări zilnice, cu sugestii că ficţiunea intră în realitate sau invers). Din acest unghi cel puţin, Anton Pann convinge că nu este cu siguranţă privit de la distanţă, ci din perspectiva ficţiunii.

Cercetător, om al bibliotecii, Ştefan Valentineanu impune universul romanesc sub semnul cărţii şi din acest unghi cel puţin personajul poate fi acceptat ca un posibil alter ego al scriitorului. Acelaşi Valentineanu este implicat într-un fir detectivistic fără ca romanul să conteze în mod deosebit din această perspectivă.

Cosmin Ciotloş conturează cu multă siguranţă personaje, are plăcerea dialogului, nelipsindu-i o subtilă detaşare şi intenţia unui joc textual foarte bine conceput.

Romanul lui Cosmin Ciotloş nu ocoleşte atmosfera unui timp, realizând secvenţe memorabile, citată şi citabilă fiind cea a focului care a cuprins Bucureştiul. Spectacolul mizează pe vizual, pe sunet şi pe mişcare cinematografică, pe care îmi place să le văd ca pe un exerciţiu de rafinament al prozatorului, care se simte dezinvolt în demersul său. Tocmai ceea ce ar trebui să reţină privirea este programatic pus sub semnul întrebării, ca o posibilă înţelegere a incendiului: „Nu era nimic de văzut, nimic de înţeles, de pretutindeni curgeau valuri de foc şi valuri de oameni, trosneau grinzi şi ningea cu cenuşă încinsă (…). Ore grele, primele, într-adevăr, când nimeni nu ştia de unde să-nceapă şi încotro să se repeadă, când oamenii agăi Manu alergau ca apucaţii între Piaţa Mică şi Dealul Spirei, căci se-aprinsese puşcăria, şi nemernicii, câţiva dintre ei bolnavi, erau scoşi unul câte unul şi-apoi legaţi de coate, perechi, şi purtaţi spre Dâmboviţa, ca la circ, ore grele şi bezmetice, în care fiecare făcea numai ce-l lăsa incendiul să facă, adică foarte puţin“. Nu poate lipsi Valentineanu, pus în contact cu o altă realitate, care îl tulbură altfel decât manuscrisele. Între universul cărţii şi cel al lumii de afară, pândită de descompunere, personajul îşi întregeşte profilul: „Cuvintele astea, aşa de cinstite, îl mişcară pe Valentineanu tot atât cât îl tulbură gestul lui Bibescu de a cere două doniţe, să poată aduce şi el apă, căci de asta era nevoie, nu de vorbe. Numai în surtuc, pe un armăsar negru, se deosebea pe loc de coloneii ţepoşi din suită. Nu-i recunoscu decât pe Odobescu şi Blaremberg, nu putea să-i sufere, ştia că erau oameni de paie, şi căutăturile lor speriate exact asta îi arătau, nişte salonarzi în uniformă. Voiau să fie văzuţi în preajma domnitorului, dar nu îndrăzneau să-i stea prea aproape, căci Iorgu Bibescu nu se uita pe unde calcă şi, la drept vorbind, de ce s-ar fi străduit, căci focul se-ntinsese pretutindeni, şi pe Uliţa Nemţească, şi pe Şelari şi, spuneau unii, la Hanul lui Zamfir, şi la Târgul Cucului. De două ori era să fie-mprejmuit şi de două ori scăpă săltând prin flăcări (…). Vântul azvârlea acoperişurile unul deasupra altuia şi de-acolo şindrile răzleţe zburau şi ele, împreună cu câlţi şi cu rufărie, mai sus decât puteau arunca tulumbele abia înfiinţatului detaşament de pompieri sleitele lor trâmbe de apă. Îi era sete, dar nu-i păsa, răul dimineţii părea că se dusese şi el, dar nu, nici n-ar fi avut cum, era doar copleşit de un rău şi mai mare, în calea căruia nici bisericile nu putuseră sta. Sfântul Dimitrie căzu prima, era chiar lângă casele cluceresei Drugăneasca, de unde începuse totul, de la un foc de pistol, zicea lumea, apoi Curtea Veche, şi Sfântul Gheorghe, şi cel Nou, şi Vechiul, şi Sfântul Antonie, şi Bărăţia, pe astea le văzuse cu ochii lui plesnind, i se făcu foarte ruşine că-şi poate închipui una ca asta, dar întocmai aşa era, cu turlele ca nişte boboci de floare care crapă şi se deschid, şi-apoi, fără să mai aştepte, îşi varsă toate petalele înainte de‑a se usca, în picioare“.

Cred că se cuvine menţionat un limbaj al cărţii, care, precum culoarea fotografiilor din vechime, izolează de realitatea biografiei universul sieşi suficient, în care sunt prinse personaje şi personalităţi, poate încă un argument că autorul într-adevăr nu a făcut turism, ci o exemplară expediţie.

Elementar, dragul meu Rache şi Cenaclul de luni sunt excelentele volume ale criticului Cosmin Ciotloş. Anton Pann. Până când nu te iubeam este, în schimb, romanul unui autentic prozator creditat însă, din culise, de criticul care îşi strecoară în ficţiune descoperirile sale istorico-literare.