Dan Gulea, Poezia lui Andrei Bodiu

Opera poetică a lui Andrei Bodiu, sub în­grijirea Simonei Popescu, apărută în seria coordonată de poetul Călin Vlasie, este un excelent prilej de revedere a unei poezii directe, scrise în numele realului imediat, cu tarele şi prevaricaţiunile sale; povestea începe în anii 1980, ai constituirii Grupului de la Braşov (din care Bodiu a făcut parte, alături de Simona Popescu, Caius Dobrescu şi Marius Oprea), în mod explicit împotriva oricărui tip de evazionism poetic. Misiunea era dificilă, căci regimul veghea, avea propria sa variantă de realitate, pe care o considera cea corectă, desigur, unică, o realitate strict encomiastică, monoton-apreciativă – iar orice formă de dis-locuţie, de vorbire-împotrivă putea să aibă consecinţe aspre.

Ceea ce se şi întâmplă cu Andrei Bodiu, tânărul poet fiind pus sub lupa Securităţii încă din timpul studiilor universitare, la Timişoara, în al doilea cincinal optzecist strângându-se în juru-i o pânză de păianjen, ce înghiţea colegii de cămin, de grupă sau an universitar, chiar şi profesorii. Astfel, noutatea acestui volum este dată de o secţiune de inedite – poezii recuperate din arhiva Securităţii (aduse recent la lumină de Ioan Şerbu, în vol. Şcoala de la Braşov, 2024) şi „alte inedite“, din arhiva îngrijitoarei ediţiei – poeme de primă juneţe, acestea din urmă, cu emblematicul „Poem“-replică la ceea ce se numeşte identitatea grupului braşovean, cu versurile „ca şi cum m-aş scrie/ încet şi sigur/ până la moarte“, posibilă decriptare a termenului „maşscrist“; „de fapt, spune Simona Popescu în prefaţa acestui volum, noi nu am făcut din «maşscrism» un cuvânt emblematic, nu l-am folosit, l-au făcut alţii, mai târziu, scriindu-l cu doi de i: maşscriism“.

Termenul trimite la ceea ce este foarte important pentru Andrei Bodiu, de la primul la ultimul poem – la realitate, la „poezia realului“, la ceea ce Simona Popescu numeşte apăsat necesitate. O necesitate a protestului, foarte vizibilă în Pauză de respiraţie, volumul care venea după Aer cu diamante şi Cinci, consecvent păstrată în toate celelalte cărţi ale lui Bodiu, inclusiv în postuma Firul alb. Nu o dată pe latura ludică, aşa cum vorbeşte Bulevardul eroilor (2004), romanul universitar din jurul unui proiect de o viaţă, Facultatea de Litere din Braşov.

În calitate de poet, fireşte că Bodiu este un experimentator – dar într-un context complex; este unul dintre fondatorii Filologiei braşovene, alături de mentorul său Alexandru Muşină, alături de Gheorghe Crăciun, calitate în care semnează mai multe cursuri universitare; este redactor-şef al revistei de cultură Interval vreme de şapte ani, la sfârşitul anilor 1990 până la începutul anilor 2000 – aceste două preocupări punându-l la rândul său în ipostaza de mentor, în special pentru studenţii basarabeni care se înscriu la noua facultate.

Din notaţiile directe ale volumului colectiv Pauză de respiraţie (1991), poemele lui Andrei Bodiu se disting faţă de cele ale Simonei Popescu, ale lui Caius Dobrescu sau Marius Oprea printr-o pronunţată notă melancolică, revenind asupra deceniului anterior, deceniul formării ca personalitate, dar şi al formării grupului; cursa de 24 de ore (1994) – un titlu la care se gândise încă de la 17 ani, după cum mărturiseşte, şi pe care îl publică la 29 – reia o parte din poemele precedentului volum, dând o imagine mai clară a incertitudinii ceauşiste, în acelaşi timp cu devenirea psihologică, cu familiarizarea cu noile spaţii ale sinelui: „Aici stau eu. În căminul/ 16 sigur e greu e chinuitor să/ creşti un copil şi soră-mea/ are unul mama ne-a crescut pe toţi patru şi / iată-mă întins în pat la 21 de ani sau/ stând la masă cu o carte în mână. Aici/ şi acum. În camera 319/ printre pânze subţiri albe sau roşii“ („319“).

Poezii patriotice (1995) este un volum deschis către realitatea socială a epocii numite „tranziţie“ (de la socialism la capitalism, de la economia planificată la cea a raporturilor libere de piaţă), cu semne pe care poetul le poate citi; poeziile din acest volum nu au titluri, apropiindu-se de precizia unor haiku-uri social-politice ce propun remedii absurde pentru o societate absurdă, condusă de un preşedinte al sistemului, invocat (observat) periodic prin formele sale de manifestare: „gardienii publici/ care amendează boschetari“; „Priveşti în şcoală o icoană./ Stă perfect pe locul lui nea niţă de odinioară“. Niciun fel de autoritate nu se poate afla într-o poziţie confortabilă în poemele lui Andrei Bodiu – şi nu de dragul de a demola are poetul o atitudine iconoclastă, ci de a striga cumva împotriva ignorării valorilor, atunci când îl vede, de pildă, pe „Nichita Stănescu buhăit/ de alcool ridicând două/ degete în cenaclul lui/ Păunescu“.

Studii pe viaţă şi pe moarte (2000) duce mai departe atmosfera din Poezii patriotice, dar acum apare poezia cu personaj (fie cu nume propriu, fie cu denumiri generice, de felul Devoratorul de Seminţe, Fumătorul Înrăit), cantonat în zona şcolii, mediu excelent de observare a societăţii. Astfel, se detaşează studenta Alina („«Pe mine nu mă interesează nimic […] doar limba franceză doar/ limbile moarte// doar parapsihologia»“), „poetul cu ochi urduroşi“ („e-un şarpe. Un şarpe pleznit cu bâta“). În opoziţie cu aceste manifestări ale superficialului se află ciclul „Fradriana“, în care dragostea traversează barierele social-conjuncturale („Îmi imaginez cum stai în picioare/ lângă telefon“, spune în „Hotel Ardealul. Miercuri la prânz“).

Oameni obosiţi (2008) câştigă în concreteţe, fiind oarecum o ancoră pentru Firul alb (2014, postum), cu imagini adesea violente, fie la modul obiectiv („copiii joacă fotbal cu o cioară rănită“), fie la cel intim, subiectiv, cu poeme în memoria lui Alexandru Muşină, a lui Gheorghe Crăciun.

Pentru poetul dispărut intempestiv într-o zi de aprilie – deopotrivă luna în care se născuse – nu are cum să nu impresioneze recurenţa celei mai crude luni în poemele sale, de la un volum la altul; într-o zi de aprilie, în volumul Poezii patriotice, „era să fiu călcat de maşină“; în Studii pe viaţă şi pe moarte, „«E frig în aprilie»-i spui“. Iar manifestarea hazardului obiectiv, cum numeau suprarealiştii acest tip de anticipări, indică, în spatele insurgentului, o mare fragilitate, cu „gust de iarbă pe cerul gurii“, exprimată în mărturii obiective, de felul „chipul meu e dispus să dispară“ sau „Am doar un atenuat/ simţ al morţii“. Ultimul volum antum, Oameni obosiţi, începe cu o peroraţie „Despre cum iese sufletul din noi“, iar întâlnirile vorbesc de la sine: „avea două reviste într-o pungă/ într-una scria că ai murit în cealaltă/ va scrie săptămâna viitoare“. Iar în Firul alb se vede din nou ironia lui Bodiu faţă de deşertăciunile vieţii – de pildă în Biography, o veritabilă artă poetică: „Chagall a fost comisar/ Al poporului. I-a trecut/ Destul de repede. Viaţa lui// Se întinde pe/ Două coloane. Pe a doua la/ Interval tot mai mari/ Onoruri. Scurte pulsaţii“.

Nu doar o secţiune în timp este această Operă poetică a lui Andrei Bodiu, ci şi una în spaţiu, cu poemul amplu Trenul a oprit, recuperat în Addenda, relatarea poetică a unei experienţe continentale, din Cascais la Moscova şi înapoi, cu opriri de-a lungul Europei, într-un tren cu scriitori (poeţi) europeni, cu o critică pendulare între entuziasm şi sordidul uniformizator. Foarte lucid, dincolo de bonomia şi ironia ce au creat un veritabil personaj, Andrei Bodiu se manifestă ca atare şi în cele trei interviuri care sunt reproduse în acest volum: unul realizat de o şaizecistă, poeta Iolanda Malamen, iar celelalte două de doi postmoderni, poeta Svetlana Cârstean, respectiv poetul şi prozatorul Mihail Vakulovski, fost student al lui Bodiu la Braşov. Se adaugă un impresionat portret pe care i-l face primul editor, prozatorul Viorel Marineasa.

Un volum necesar, pentru o readucere în actualitate a unui poet radical, în sensul nobil al cuvântului, dar şi pentru un nou set de lumini asupra Grupului de la Braşov, din perioada sa eroică, pentru că este un Andrei Bodiu restituit de Simona Popescu.