Ştefan Melancu, Jocul prozei şi al poeziei

Noul volum semnat de Varujan Vosganian, 150 de proeme, apărut la Editura Junimea @ Editura Ararat, 2025, continuă o serie poetică începută cu Şamanul albastru (1994) şi urmată de volumele Ochiul cel alb al reginei (2001), Iisus cu o mie de braţe (2004), Cartea poemelor mele nescrise (2015), Ei spun că mă cheamă Varujan (2019), Neîndemânatic de viu (2023). Se adaugă acestora antologia Elogiu alor mei, din 2024, cu un titlu elocvent pentru întreaga creaţie a autorului, neobişnuită în ce priveşte alcătuirea acesteia şi cu o construcţie aparte dată de mixarea discursului liric cu cel fotografic („O îmbrăţişare poetică între cuvinte şi imagini“, după cum, inspirat, notează, între altele, Gabriela Gheorghişor în cronica pe care i-o dedică într-un număr recent al revistei Ramuri). Traseul poetic al autorului (în paralel cu cel al omului politic, aflat în diverse funcţii la nivel înalt, fără a se intersecta însă neapărat cu creaţia sa, eventual doar ca fapt de viaţă, ficţionalizat) se conjugă cu cel al volumelor de proză, precum, pentru a aminti doar câteva dintre titluri, Statuia comandorului (1994, debutul editorial propriu-zis), capodopera Cartea şoaptelor (2009, intrată repede în multe dintre bibliotecile lumii) sau mai recentul Dublu autoportret (2024). O conjugare interpretată, de altfel, ca marcă a propriei scriituri, aflată sub semnul unei semnificative mobilităţi ideatice, remarcată în receptarea critică a cărţilor sale şi pe care autorul însuşi ţine să o sublinieze, aşa cum o face într-un recent şi substanţial dialog cu Adrian Lesenciuc, după apariţia Dublu-lui autoportret: „Cred în proza poetică. Tot aşa cum cred în poezia care se povesteşte. Am primit Premiul de Literatură Angelus al Europei Centrale pentru dimensiunea poetică a prozei mele. Sunt multe pagini care, de fapt, sunt poeme în proză. În schimb, unele dintre poeziile mele s-ar putea povesti pe multe pagini“. În acelaşi loc, Varujan Vosganian anunţă poetica în care se înscrie cel mai nou dintre volumele sale: „Şi ca să-mi exprim convingător această opinie că frontiera dintre poezie şi proză e translucidă, am scris o carte intitulată 150 de proeme, adică poeme în proză“.

Fluiditatea graniţelor dintre proză şi poezie sub aceeaşi cupolă a scriiturii, subliniată de autor în mod programatic în interviul amintit mai sus (şi înţeleasă de Răzvan Voncu, în cronica la volumul din 2023, Neîndemânatic de viu, ca semnalând o distincţie „morfologică“ şi totodată „o trăsătură importantă a personalităţii creatorului“) este, în fapt, caracteristica stilistică de departe cea mai marcantă a recentului volum publicat de Varujan Vosganian. Identificabilă, de data aceasta, nu doar ca gen, ci şi sub forma grafică a aşezării în pagină a tuturor textelor care îl compun. Anunţată, de altfel, sub acest aspect, în volumul Elogiu alor mei, unde o bună parte dintre poeme – unele chiar dintru începutul cărţii, cum sunt Ce-am moştenit, Despre veacul ce vine sau Iertarea ca monolog – au nu doar specificitatea generică a poemului în proză, ci şi grafia adecvată. De remarcat că o astfel de noutate a recentului volum este marcată de autor chiar în titlu, printr-un termen inventat, proeme, subînţelegând poemul în proză inclusiv ca formă. O specie, se ştie, impunând anumite rigori (frazarea, imageria aparte, ritmul), dar şi o libertate de creaţie în plus, odată cu ilustrarea unei mobilităţi sui generis a scriiturii (subliniată în mod exact de Răzvan Voncu, în nota de pe ultima copertă a cărţii). Şi cultivată de mari poeţi precum Baudelaire, Rimbaud sau Saint John-Perse, pentru a aminti câteva nume la îndemână, sau, în spaţiul nostru, de Geo Bogza ori, mai aproape în timp, de Ana Blandiana. Fără a-l uita pe Arghezi, cel care, deşi, teoretic (în bine cunoscuta artă poetică Vers şi poezie), se opunea unei asemenea ilustrări a creaţiei, considerând că orice narativ asociat poeticului îi stă „ponciş“ şi, ca atare, repudiind orice hibridizare a celor două stilistici, avea să o ilustreze magistral în diverse componente ale propriei opere. Dincolo de acest aspect, ţinând de integralitatea prezenţei poemului în proză în volumul de faţă (unul masiv ca întindere, peste 200 de pagini, ca mai toate cărţile sale de poeme publicate în ultima vreme), o altă trăsătură la fel de semnificativă este dată de congruenţa de ordin tematic specifică scrisului autorului, Varujan Vosganian reluând şi aici temele tari care l-au consacrat de-a lungul timpului atât în proza, cât şi în poezia sa de până acum: memoria identitară, o supratemă a întregii sale creaţii (desfăşurată impunător în Cartea şoaptelor), alăturată vieţii trăite şi condiţiei umane în general, marcate de diversele şi nesfârşitele seisme sociale şi deopotrivă politice (de unde o anumită dimensiune morală ce traversează fără oprelişti interstiţiile scrisului său), cataclismele istoriei, atingând propriul neam, patria concret-existenţială şi deopotrivă lumea de aproape sau de departe dezvăluită în desfăşurarea sa, moartea văzută ca o fatalitate îngăduită, cu o gravitate marcantă (ocolind însă orice urmă a patetismului) în albia existenţialului, metafizica învăluită, psalmic, sub semnul marilor repere testamentar-scripturale, iubirea şi timpul privite în ordinea individualului sau a colectivităţii integratoare, apelul la modelele culturale formatoare (din literatură sau din alte arte) ori, în egală măsură, relaţia cu poezia şi consubstanţialitatea fiinţială a acesteia. Într-un discurs în care narativul şi liricul sunt impregnate de subtile inflexiuni reflexiv-meditative sau de dozajul cerebral al aforisticului şi al parabolicului, proemele, numerotate cu cifre romane, ilustrează tot acest amalgam tematic, preluat, cu ramificaţii de palimpsest, din volumele sale anterioare. Uneori chiar sub aceeaşi ideatică, alteori cu adăugiri sau rotunjiri stilistice, şi mereu într-o nelinişte a spiritului, aşa cum se poate vedea, de pildă, în chiar poemul / proemul inaugural. Propriile trăiri sunt asociate permanent unei lumi cunoscute din creaţia anterioară a autorului, şi înţeleasă de cei care au citit-o ca fiind, transfigurată, lumea lui Varujan. O lume desfăşurată în cheie identitar-genealogică, sub o complexă dimensionare a timpului (de sorginte mitică ori, în termeni istorici, sub comunism şi postcomunism – ambele din urmă sub o privire critică), cu reprezentarea propriului neam, alături de patria existenţială şi de toposul familiar. Cu aşezarea sub „tăişul memoriei“, cu „amintiri depănate în singurătate“ (CVI), închinându-se „la icoana morţilor mei“ şi „sub amprenta digitală a memoriei mele“ (CXXXIII) – memorie echivalentă configuraţiei propriei identităţi (relevate, de pildă, în semnificativul poem II). Alte poeme ilustrează dimensiunea existenţial-metafizică (V, LXV, LII, LXXII, CXVI), proiectată sub „O urcare a treptelor, până la altarul de piatră, un cuţit răsucit care, ca orice jertfă, împovărează“, sub semnul misterului („Eu însumi, o fiinţă învăluită în mister, locul din care începe orice măsurătoare“) şi al unei dualităţi ireconciliabile („două suflete într-un trup străin care le înspăimântă, o sfâşiere de sine, pumnalul nu l-a pus nimeni, dar a fost mereu acolo, strigă-mă, Doamne, din ceruri“). Iubirea, la rândul ei, este reprezentată tematic într-o imagistică surprinzând misterul fiinţei iubite şi al pierderii inocenţei (XII, XXI), vinovăţia şi fericirea (XIV), renaşterea existenţială („femeia care mă iubeşte mă naşte din nou“, XVII), „setea“ neîndestulătoare (XX), pusă sub senzualul învăluitor (CXVIII) ori, dimpotrivă, sub aura sfinţeniei („femeia mea are în ea ceva sfânt“, CXXXII). În timp ce alte poeme, cele mai multe, se constituie în veritabile arte poetice, texte în care substanţa lirică este cea mai pregnantă, relevând o poetică aşezată într-o configuraţie cu multiple reprezentări: expresie a propriei individualităţi („Despre ce aş putea să scriu, dacă nu despre mine“), „naştere“ „între trăire şi făptuire“, VII), marcă a unicităţii („poezia asta s-a scris o singură dată, unică în Univers“, IX), sub semnul inefabilului miraculos („Minunată această idee care vine de nicăieri“, XI), al inspiraţiei („Poemul scris dintr-o dintr-o singură suflare“, CXLIII), al curiozităţii de tip cerebral (cu conştiinţa punerii, ironice, în paranteză a autorului însuşi, pe urmele lui Roland Barthes, XCVII); cu retragerea în sine, în marginea intertextului eminescian, înălţând ochii „la steaua singurătăţii“ (XXVIII) sau, în proiecţia utimului poem (CLI /151, adăugat peste cele indicate de titlu), cu alegerea, în tonalitate gravă, a unui „zeu protector al poeţilor“ şi sub acelaşi eminescian gând al elegiei fiinţei: „învăţ a muri câtă vreme sunt viu, dacă mort fără asta, n-am să mai ştiu niciodată ce-i moartea“.