Mirela Nagâţ, Exorcizând lumea prin sarcasm

În cel mai recent volum de proză scurtă al său Filme româneşti (Iaşi, Polirom, 2024, 151 p.), Dan Sociu campează într-un registru mai radical, unul sarcastic, în care ironia şi autoironia, mărci obişnuite ale scrisului său, trec în grotesc şi macabru. Autorul simte că schimbarea de ton necesită un disclaimer. Cititorul e înştiinţat că naratorul e unul impersonal, deghizat, nu e Dan Sociu, ci o mască, un soi de bufon/nebun, pe modelul rolurilor arlechineşti din cetele de căluşari: „textele de aici sunt scrise de o Proastă, de un Mut“, adică de un personaj „aflat mereu în afara ierarhiilor sau a regulilor“, care e agresiv, caustic, dar păstrat în scenariu, căci necesar. E o convenţie care-i permite autorului să atingă şi acutele turpitudinii şi trivialităţii omeneşti. La o strategie similară de „exonerare“ a răspunderii recursese poetul şi în Porc şi sentimental, înţelept şi rău, cu rezultate, s-ar zice, nu tocmai eficiente, căci n-au lipsit, atunci, criticile pe direcţie feministă. Precaut, el se delimita de personajul central recognoscibil, farsor şi cabotin, susţinând că face un rol: „vocea mea e cea a omului mediu, a unui fel de mostră socială, bărbatul tipic bucureştean de 40 de ani, oarecum educat, dar nu un intelectual, poate un proletar intelectual, […] oleacă vulgărel cu standardele ridicole de distincţie“.

Masca invocată produce efectele cele mai percutante în secvenţa Terapie, unde strategia narativă e îngroşată. Dincolo de cea generică a cărţii, care decurge din perspectiva „bufonului“, se adaugă şi rama poveştii necreditabile, construite ca un delir pe teme erotice, povestit de un pacient la o şedinţă de terapie. Totul e narat în cheie ironică, supralicitat ca în filmele de serie B, cu descrieri de orgii, printre actanţi găsindu-se şi unii cu prenume rezonante ca Electra şi Oreste. Ca un clin d’oeil către cititor, în scenariu intră şi „Dan, poet «mizerabilist»“, care-şi declamă un poem neodadaist, în timpul unui act erotic, şi-şi formulează astfel crezul artistic: ceea ce ţine de categoriile negativului, scabrosul, răul, n-ar fi generat de temperamentul creatorului, ci ar fi captat din realitate şi organizat în literatură. Că autorul consimte la această variantă de artă poetică se subînţelege şi din plasarea unei replici a personajului pe post de motto al cărţii – „Tot ce se găseşte în text, oricât de scârbos, nu-mi aparţine mie, ci comunităţii“.

Cu acest volum de proză scurtă, Dan Sociu lasă în urmă formula autoficţiunii, răs-ilustrate în proza sa, şi clamează un alt model literar la care se raportează acum, schiţele şi momentele lui Caragiale, dar „un Caragiale trecut prin psihanaliză şi suprarealism şi lăsat să fie obscen după pofta inimii“, precizează el. Filmele care apar în titlu, adică naraţiunile minimale ilustrând scene din viaţa cotidiană, la care suntem spectatori sau care ne implică drept protagonişti, aspiră, s-ar zice la statutul de specie literară, una de felul „momentelor“, pe Sociu şi Caragiale apropiindu-i căutarea simplităţii şi a conciziei, formele minore, racolarea fragmentelor din contingent, dar despărţindu-i tipul de privire asupra lumii şi stilistica. Când scrutează umanitatea, Caragiale e un lucid cu tentă de mizantrop, Sociu e, pe fond, un sentimental (se vede, de pildă, în secvenţele care povestesc episoade din copilărie). Primul exersează o ironie şi-o parodie bine temperate, al doilea virează în bufonadă, deriziune şi grotesc.

Mutatis mutandis, amicii lui Caragiale, Lache şi Mache, tinerii cu carte, care „ştiu de toate câte nimic“, cum ni-i amintim, primesc întrupări moderne în două proze. Denis şi Coriolanus, cu preocupări literare, în „A venit colegul“, care, pornind de la o poezie scatofilă a lui Brumaru, deplasându-se ironic prin Freud, ajung la o artă poetică molipsită coprofilic, revigorând ad litteram ideea creaţiei ca secreţie a temperamentului artist: „de ce n-ar lucra un artist direct în caca? […] să iasă din el direct artă“. Sau Anton şi „amicul“ său în „Mercur retrograd“ – unde dintr-o banală discuţie pe aeroport, între doi prieteni revăzuţi întâmplător, aflăm, subtil, adevăruri inavuabile despre unul dintre ei. „Amicul“ resimte trauma unei relaţii neîmplinitoare cu mama, care l-ar fi neglijat în favoarea unui iubit. Conversaţia stereotipă despre femei – Vărsătoarele „pot să-şi neglijeze copiii dacă iubesc pe cineva. Să-şi pună iubiţii pe primul plan“ ajunge la mărturisiri neintenţionate şi tulburătoare – „Mama e Vărsătoare“.

Frânturi de la vârsta copilăriei, obsesii erotice, portrete de marginali, scene din viaţa imigranţilor, lumea culturală cu artişti şi admiratori şi chiar şi-o sinucidere regizată, toate se amalgamează mozaicat în acest volum, iar dacă ne întrebăm, la fel ca la Caragiale, care e ţinta ironiilor lui Sociu, răspunsul e evident, şi nu foarte departe de cel al modelului său celebru. Ştim, Nenea Iancu făcea o parodie a acelei mahalale intelectuale (cum au arătat Ibrăileanu şi Pompiliu Constantinescu), cu aspiraţii „progresiste“, lăudabile în intenţie. Iar Sociu atacă, la rându-i, lumea „intelighenţiei“ culturale, a poeţilor şi „adoratoarelor“ din public, care se consumă în discuţii fără miză. Într-o proză ca Bâzdâgănii, care codifică ironic o categorie specială, aceea a „fiinţelor false“, care n-au soliditate afectivă, deci înclinate „să relativizeze tot“, un joc despre ilustrarea răului e pretextul pentru satiră. Sunt puse faţă în faţă exemplul derizoriu, impropriu, ironic-scatologic, un episod din toaleta cinemaului Elvira Popescu, povestit de un scriitor, şi un altul, tandru-grav, emis de o tânără din public, rememorând relaţia cu bunica ei, în care rămăşiţele de luciditate ale bătrânei, atinse de demenţă, sunt scormonite de nepoată până la cruzimi de farsă.

Erosul e mereu la pachet cu frustrarea, care se revarsă abundent în formele virtuale de dating şi flirt amoros. În Acoperiri cu dublu pretext, o discuţie online, între un IT-ist strâmtorat cu banii şi divorţat, care pretinde că lucrează pentru „Intelligence Romania“, şi o potenţială parteneră, virează în teorii ale conspiraţiei cu arme psihologice şi fantezii erotice. Variaţiune pe aceeaşi temă, Şobolani pare o discuţie cu ChatGPT, din nou despre frustrări sentimentale şi sexuale. Un tânăr cam neexperimentat, pe care sărăcia îl complexează erotic, cere sfaturi. Se agăţă de rezultatele unui fantezist studiu pe şoareci care preamăreşte vigoarea masculină, pentru ca finalul să aducă un ton dezumflat, deziluzionat: „În general, cultura epocii, din ce se vede în media, sugerează că pe femelele umane acuma cred că le excită dacă ai bani, un loc spaţios, confortabil“. Într-o altă secvenţă, construită şi ea în registru ironic, Iluminare, un episod de violenţă domestică într-un cuplu se banalizează; cei doi, cu o istorie în spate, de „experimente cu droguri şi alcool“, deşi sunt pe calea recuperării – „pe regimuri şi terapii“, nu-şi pot reprima violenţa.

Portretele marginalilor sunt creionate pe linia fină dintre imund şi compasiune. Capriel, un tânăr gay, responsabil într-un un parc de distracţii, iarna, într-un orăşel de provincie depopulat prin emigrare, cerşeşte şi căută să-şi câştige clienţi pentru prostituţie. Iar „schizotipalul“ Mirel, trecut prin experienţe mistice (iată, din nou, o trimitere la una dintre constantele lui Dan Sociu, palparea straturilor invizibile ale realităţii), nevoit să fure de foame din magazine, are un har special, e un Joker care ţine temporar locul câte unui absent, alinându-i pe ceilalţi.

În felul ei concentrat, cartea e şi-o comedie umană, panorama unei lume vulnerabile şi pline de cruzime în esenţă, în care frustrarea şi violenţa sunt exorcizate prin sarcasm şi râs amar.