In memoriam Franz Hodjak (1944-2025)

Franz, ein grosser Bruder

La Echinoxul prim, se închegau spontan prietenii literare, pe temeiul unor afinităţi elective, cu un termen aparţinând acelor ani ai deceniului şapte. Franz Hodjak şi Peter Motzan erau prietenii noştri, ai lui, mai ales, Ion Pop şi Petru Poantă. Ultimii vor colabora la traduceri în revista Steaua, cu versuri din Trakl şi Paul Celan, modelele noastre poetice, alături de Montale.

Franz era cel mai dezinvolt dintre noi, echinoxiştii, ca de altfel, poeţii germani, în general. Aveau o priză la real, uluitoare, porneau de la întâmplări concrete, de la cotidianul aparent banal, pentru a decola într-o atitudine socială de oponenţi, camuflat politică, antiideologizantă, etică. Da, simplificând mult, noi eram îndatoraţi, în acel început de drum literar, lui Rilke şi lui Blaga, ei lui Brecht şi Enzensberger.

Multe lucruri despre literatura germană ne-au transmis ei, nemţii noştri, nouă, curioşi să aflăm cum se scrie poezie dincolo de Cortina de Fier. Au fost seri şi sărbători de neuitat cu cei pomeniţi, când întrebările şi planurile idealiste aprindeau atmosfera, fie în gazdă la Franz, fie la Peter Motzan, acasă. Poetul şi criticul erau nedespărţiţi. Nu-mi amintesc foarte clar ce a spus Franz despre poezia aulic-arcadică a unor contemporani, dar el scria în răspăr cu linia neomodernistă, căreia noi îi aparţineam în acea perioadă. Îmi amintesc, în schimb, seara minunată în sufrageria lui Peter şi a Corei când am putut conversa cu poetul Wolf von Aichelburg, din care Franz tradusese şi-l apropiase stilistic de Doinaş. Era altceva decât versurile din cunoscuta antologie a lui Peter Motzan şi a regretatului Ion Muşlea, Vînt potrivit până la tare, 1982, reeditată, de Editura Kriterion. Franz avea partea lui acolo, una însemnată, aşa cum grupul din Banat al poeţilor tineri germani aveau partea lor. Poeţi germani mai existau la Echinoxul promoţiilor următoare, dar Franz domina. Au fost ani de prietenie stelară, de solidaritate intelectuală, Franz, redactor la editura Dacia era preţuit de Al. Căprariu şi de Vasile Igna, de Ştefan Damian, consultat în momente dificile (nemţii ce zic?) simpatizat de toată lumea pentru sinceritatea sa şi talentul lui incontestabil.

Nu-i înşir titlurile volumelor de poezie, Ţigări umede şi dor de călătorie, 1980 este celebru. I-a tradus în germană pe Ana Blandiana, pe Eugen Jebeleanu, mi-a tradus şi mie un volum de versuri. L-am pus pe Franz personaj într-o poezie, vremuri trecute cu oameni care încercau să dea de o parte interdicţiile de tot felul, care îngrădeau normalitatea, promovând absurdul.

Avea farmec, era convingător, seriozitatea şi libertatea opiniilor se armonizau perfect. A scos în Germania o mulţime de cărţi, a primit premii prestigioase, a vizitat Clujul la un Salon de carte, în 2015, când Editura Şcoala Ardeleană îi scosese un volum, Ţara fără dovezi, traducere Cosmin Dragoste. Cu o barbă albă, bogată, apoi tot mai subţiratică, răsucită, părea un chinez antic sau un înţelept japonez, nu-i de mirare că, în primele momente, Ion Pop nu l-a recunoscut. Tinerii poeţi, nu doar clujeni, l-au admirat. Lecţia sa personală de poezie cotidiană, postmodernă, anticalofilă, împreună cu antologia deja amintită, cred că şi-a făcut efectul cumulativ. Ne despărţim de el, de fratele nostru mai mare, Franz, cum ne-am despărţi de tinereţea noastră.