Ştefan Melancu, „mi-am făcut o viaţă de hîrtie…“

Cel mai nou dintre volumele de versuri semnate de Dumitru Chioaru, Melancoliile unui bătrîn cărturar, Editura Tracus Arte, 2024, se înscrie în linia cu care poetul ne-a obişnuit de-a lungul timpului, respectiv a unui discurs marcat de discreţie – „cel mai discret «echinoxist»“ –, introvertire şi laconism – „mai parcinimos decât Bacovia“ –, cum foarte bine Ion Bogdan Lefter îi surprinde portretul spiritual în prefaţa la Opera poetică, apărută la Ed. Rocart în 2023 (antologie pe care am prezentat-o într-una din cronicile Apostrof-ului). O linie evolutivă ilustrată, de altfel, prin ritmul reţinut al apariţiilor sale editoriale – în cei patruzeci şi ceva de ani de creaţie poetică, autorul publicând, până la cea de faţă, practic, patru cărţi de poezie (Seară adolescentină, 1982, debut premiat de Uniunea Scriitorilor, Secolul sfârşeşte într-o duminică, 1991, Noaptea din zi, 1994, Viaţa şi opiniile profesorului Mouse, 2004, la care se adaugă poemele inedite din antologia amintită mai sus), situându-se, sub acest aspect, la antipodul, de pildă, al unui Ion Stratan, un alt important poet optzecist, intrat în literatură în aceeaşi perioadă ca şi Dumitru Chioaru. În plus, parcimonia sa scriitoricească este relevată inclusiv prin modul în care poetul obişnuieşte reluarea în fiecare nouă apariţie a unor poeme din volume anterioare. Se întâmplă acest lucru şi în Melancoliile unui bătrân cărturar, de data aceasta într-un mod substanţial, cea mai mare parte dintre poemele volumului de faţă fiind prezente, sub acelaşi titlu, în Addenda la antologia din 2023. De remarcat însă că reluarea acestora este făcută într-o nouă organizare, cu schimbarea unora dintre titluri (aşa cum este unul dintre poemele reprezentative ale volumului, Vis în bibliotecă) ori cu adăugarea sau modificarea unor motto-uri (ca în cazul poemelor Clepsidra şi Izolare).

Structurat în patru cicluri – Poesia, Întoarcerea Poesiei, Melancoliile unui bătrîn cărturar (ciclul eponim) şi Poeta viator, la care se adaugă un Post-scriptum, cu două poeme – , noul volum al lui Dumitru Chioaru are ca temă dominantă creaţia/ poezia (caligrafiată Poesia, cu majusculă şi cu trimitere înspre eminesciana poesie/ fantasie), proiectată într-o nouă şi mult aşteptată întâlnire cu aceasta – cronologic, după douăzeci de ani scurşi de la volumul anterior publicat, cel din 2004 – şi, ca atare, într-o altă vârstă, înaintată în timp şi aparţinând unui cărturar melancolic şi cotropit, autoironic, de biblioteci, sugestie oferită în semnificativul poem De vorbă cu Poesia, din ciclul care dă numele volumului: „S-a întors Poesia uimită/ de capul meu cărunt –/ pe unde ai umblat atîţia ani?/ prin biblioteci şi muzee –/ şi ce ai aflat?/ am scris un raft de cărţi/ căutîndu-te“. Proiecţia liminară propusă în cele cinci poeme din ciclul Poesia se află însă sub semnul timpului revolut al tinereţii, într-o congruenţă de ordin marcant afectiv şi cu accente amintind de poetica începutului optzecismului: „Şi eu am iubit Poesia în blue jeans/ împotriva părinţilor patriei/ şi-am uitat bunele maniere/ ale poeţilor din manuale –/ şi eu am pus piedici metaforei/ şi-am aruncat vorbe de ocară“. Cu manifestarea într-un ritual iconoclast („Tineri stîngaci iubeam poezia/ cum ai jumuli o pasăre/ haţ! cîte-o mînă de pene pestriţe/ haţ! cîte-o aripă cîte-un picior/ să rămînă numai măruntaiele pe masă/ trasparente şi tremurătoare“), de frondă („goliarzi cîntăreţi în răspăr)“, într-o identificare cu poezia însăşi („mă făceam una cu Poesia“), cu efigia revoltei hazardate sub semnul celebrului personaj Ariel („Ariel cu picioroange de zaruri“), scoasă jubilând în stradă („ieşeam cu Poesia în stradă rîzînd“). Gest subversiv şi necesarmente eliberator, într-o epocă precum cea a comunismului („Poesia mi-a dezvăluit celălat nume al ei:/ Libertate“) sau, sub târzii inflexiuni nichitastănesciene, chemând experienţa erosului juvenil: „Ei cum mai venea odată Poesia/ cu mişcări feline/ mă fixa din aurul ochilor/ pe rugu-nvăpăiatelor imagini/ cum pîndea-ncordată moleşeala/ dansului printre cuvinte“. Vârsta mitică a manifestării poetice specifică spaţiului tinereţii este însă anihilată de realitatea prezentului, aşa cum o ilustrează imaginarul liric configurat în ciclul Întoarcerea Poesiei. Timpul prezentului, tehnicizat, este înţeles ca impropriu poeziei („Maşini telefoane computere/ cît de mult veacul a înaintat!/ cît de repede Poesie/ te-ai demodat –/ iar eu ca inorogul am albit“), drept consecinţă, cărturarul-poet văzându-se astfel „mai trist decît corbul“, stând, învins, „pe bustul lui Pallas cernit/ privind înapoi ca-ntr-un hău/ Poesie – bate ceasul rău!“. Totul pare a fi acum, în fapt, detracat, „dialogul“ cu Poesia relevând perversitatea iremediabilă a însăşi actului creaţiei, cu eliminarea oricărui efort de recucerire, chiar şi sacrificială, a cunoaşterii de sine – sugestie oferită în excelentul poem de la p.18, prin imaginea construită în cheie sarcastic-livrescă a unui „monden“ Faustofel, prin amestecul dintre Bine şi Rău şi răsturnarea unui cunoscut adagiu nietzchean într-unul, consensual, al noilor timpuri postumane: „nu există fapte numai publicitare/ şi de vânzare sunt toate“. Un timp în care sunt plasate inclusiv modele întemeietoare cândva (Pessoa, Pound sau des invocatul Rimbaud), iar visul „bătrânului cărturar“ de a se însoţi cu poezia („şi eu am visat să fiu al tău mire/ nepărăsit pe munţii din suflet/ deasupra hăului levitând“) se vede năruit de neputinţa asociată vârstei decăzute şi iluzoriului propriei existenţe, odată cu îndepărtarea de palpitul real al vieţii. De unde asumarea, resemnată, a eminescienei „străine guri“ şi a finitudinii propriei fiinţe: „n-a fost decât un vis –/ din ce îmbătrânesc sunt mai laş/ mi-am croit o viaţă de hîrtie/ mă face fericit un premiu/ şi mă gândesc la ziua/ când mi se va ridica o statuie-n oraş –/ parc-am murit de mult/ parc-aş trăi de mâine“. Sub o astfel de reprezentare, „testamentul meu postmodern“, stilizat baladesc şi autoironic, vizând Poesia „cu mers de fecioară mioritică“, devine, sub „complotul tăcerii“ şi într-o reacţie de tip rimbauldian, „tristul adevăr/ că m-am îmbarcat pe vaporul beat/ şi-am dat pe ocean de-un leviatan“.

Imaginarul întâlnirii cu poezia, sub pecetea tristeţii şi a singurătăţii („eşti tot mai trist şi ursuz/ numai eu îţi pot trece pragul/ găsindu-te acoperit de cărţi/ mi-e milă de singurătatea ta“), adaugă discursului liric – în ciclul al treilea al volumului, cel mai întins – o serie de determinaţii însumate unui veritabil manual de artă poetică. Poezia înseamnă nu doar valorile tari ale vieţii, ci şi „lucruri mărunte din viaţa/ de zi cu zi/ să le vezi şi să le asculţi“. Presupune „inspiraţia“ şi provocarea acesteia („Rimbaud credea că trebuie/ să o provoci ca şi cum/ ai aşeza frumuseţea pe genunchi/ şi ai scuipa-o“) ori „salt în adâncuri“ „peste albul foii de hârtie“ – cu înţelegerea că, astfel, „cuvintele şi lucrurile/ sunt lumi diferite/ eu trăiesc în amîndouă deodată“ şi că actul creaţiei/ întâlnirea cu poezia („amanta mea nepereche“) este unul al limitei şi al spaimei fiinţiale: „scriu mereu cu spaima/ că e ultima oară“. Totodată, înseamnă privirea înspre un trecut recuperat prin prisma memoriei afective (cu locuri şi fiinţe ce revin obsedant în „ordinea“ gândurilor – casa copilăriei, bunica, părinţii), încercând „să-mi fac o reconstituire a vieţii“, sub asaltul însă al prezentului acaparator, radiografiat sub semnul satirei (vezi poemele Duminică cenuşie, Baloane colorate sau Fără speranţă). Poate însemna, de asemenea, zăbovirea, lucidă, în „camera plină cu cărţi“, sau în siajul oniricului, în efortul de recuperare a paradisului bibliotecii, de extracţie borgesiană (temă des prezentă în poezia lui Dumitru Chioaru), dovedit însă, de această dată, un vis coşmaresc al destrămării de sine: „cărţi peste cărţi – ca şi cum/ celulă cu celulă din trupul meu/ ar fi prins mucegai/ într-un anticariat noapte de noapte/ şoareci insomniaci îmi ronţăie/ cadavrul acoperit de cărţi“ (Vis în bibliotecă). Ori, sub imboldul unui poeta viator (ilustrat în cele cinci poeme ale ciclului final al volumului), într-o recuperare a spiritualului prin intermediul unor toposuri culturale, iluzorie însă şi aceasta, dat fiind târziul fiinţial al prezentului („mă regăsesc cărunt şi-ncercănat/ – arunc o piatră şi-mi dizolv prezenţa“). Concluzia la acest târziu şi semnificativ bilanţ poetic pe care îl constituie noul volum al autorului? Cea prezentă, aş spune, în ultimul poem din Post-scrptum, una pusă sub semnul scepticismului hölderlian şi, în egală măsură, al dualităţii condiţiei umane redate baudelairian: „La ce bun poeţii?… într-un veac/ în care chiar şi părăsile tac,/ (…) Hypocryte lecteur, – mon semblable, – mon frère/ Să mă citeşti ca pe om sper“.