Mircea Moţ, Omul în trei ipostaze

Prin volumul Mersul lucrurilor (Editura Limes, 2025), Liviu Ioan Stoiciu îşi temperează în mod vizibil atitudinile postmoderniste, discursul său poetic, purtând amprenta generaţiei opt­zeciste, transcrie o tensiune ideatică, nelipsită de reflexe metafizice, care gravitează în jurul condiţiei omului surprins în trei ipostaze semnificative. Perspectiva poetului se concretizează în cele trei capitole ale volumului, tot atâtea repere ale fiinţei a cărei existenţă se consumă între realitatea imediată, în care cunoaşterea de sine este limitată, şi un semnificativ „dincolo“, cu promisiunile unei dorite eliberări. Aşadar, un prim capitol, Omul gol (în sine: de ce, cum, când, unde cât), urmat de Un om ca mine (iarăşi şi iarăşi; chestii personale), în sfârşit O viaţă de om (în aşteptare, aici şi care încotro), cu alte cuvinte, întrebări deosebit de semnificative în monologul omului confruntat cu singurătatea şi cu agresivitatea circumstanţelor, nelipsind poezia unor „chestii personale“, pentru ca în final să se insinueze o semnificativă „aşteptare“. Cu menţiunea că totul este plasat sub semnul unui lirism în care reflexivitatea nu devine obiectul unor atitudini detaşate şi „demitizatoare“, specific unei generaţii poetice.

Liviu Ioan Stoiciu recurge la un demers a cărui luciditate este permanent „încălzită“ de sinceritatea confesiunii, dar şi de prezenţe ce-şi dezvăluie la modul cât se poate de convingător conotaţiile simbolice. „Vârtejul“, sugestie a unei manifestări ce ameninţă însăşi ordinea creatului (un Georges Poulet scria că vârtejul sugerează „de obicei o lume lipsită de raporturi constante, de limite şi de centru, o lume informă şi anarhică“), se asociază dealului ca o concretizare a tendinţei ascendente, rezervat omului care nu are acces la severitatea muntelui: „Cioturi de amintiri pe deal, câte vrei, cioturi pline cu/ cuiburi de insecte, înscrisuri/ înregistrate la întâmplare pe dealul de deasupra// vârtejului. Vârtej al îndreptării/ relelor năravuri? Sigur că nu, din contră, ce tâmpenie. Aici/ unde bate în retragere moartea, cât e/ sătulă-nemernica asta, care nu ne lasă să dormim liniştiţi// nici deasupra vârtejului“ (Deasupra vârtejului). Dealul rămâne spaţiul unei iluzorii salvări, plasat deasupra lumii pândite de moarte. Fiindcă sentimentul extincţiei, lipsit de exclamaţii elegiace, este de altfel prezent în textele poetului: „Bate în retragere, dar/ nu se lasă. Inexpresivă, pe/ umeri cu un ciot smuls de pe deal, care îi aduce aminte, îi/ ţine de foame…“ (Deasupra vârtejului). Poetul recurge la simboluri, amintind, dincolo de limbajul poeziei optzeciste, experienţa marii poezii. Poezia nu ocoleşte cunoscute motive religioase: „moartea arde şi luminează/ când mai apropiată, când mai îndepărtată – ea stinge fitilul/ din senin, la o adică. Fitilul/ aprins care pluteşte în uleiul frumos/ mirositor, acum, aflat într-o farfurie: ulei umflat, deal/ deasupra vârtejului…“ (Deasupra vârtejului). În ipostaza de a fi „nici în cer, nici pe pământ“, omului „gol“ îi este dat să fiinţeze într-o lume „în care nimic nu se mai dezvăluie/ până la capăt“ (Nici în cer, nici pe pământ). Asociat deşertăciunii, devastării interioare în ultimă instanţă, viscolul („viscolul dinăuntru şi deşertăciunea/ funcţia lor devastatoare“) este acceptat totuşi ca leac şi soluţie, ca salvare dintr-o lume rigidă: „Totul e îngheţat acum, inclusiv balta nefericirilor/ lui, viscolul, bun de orice leac, l-a luat/ iar pe sus, azi“ (Nici în cer, nici pe pământ). Conştient că s-a înstrăinat de sine însuşi, omul lui Liviu Ioan Stoiciu nu mai poate spune despre carte că „geme“, precum într-o bine cunoscută poezie argheziană, dar, fragmentată, cartea nu poate răspunde la nicio întrebare: „Are lângă el o scriere neterminată. Bâiguie:/ nu mi-e bine cu mine, încotro să o mai iau. Am tot încercat/ o cale sau alta. Nu-s de niciun folos/ desfătările. Îşi bate capul,/ se apleacă – are// lângă el o scriere neterminată“ (Ţicneală). Lumânarea, feştila, candela sau fumul sunt preluate convingător de poetul optzecist ca embleme ale unei poezii grave şi ca posibile soluţii pentru ieşirea din metaforica grotă interioară: „Urmăreşte/ drumul fumului la feştila candelei care abia/ s-a stins – vrei să ieşi din tine, din grotă? N-ar fi mai bine să/ reaprinzi feştila candelei? Îţi readuci aminte,/ eşti într-o mare mâhnire,/ legat de tot ce însemni tu, prea puţin: aproape de zero“ (Involuează). Aceeaşi idee a eliberării, a depăşirii limitelor deformatoare, este căutată obsesiv, cărţii „neterminate“ asociindu-se scrisul şi bănuita putere a acestuia: „E în plină degringoladă. Din/ când în când are vârtejuri, e drept, se mai emoţionează – şi/ nu e înălţător? Nu. Nu-şi depăşeşte/ limitele, e întors către el, luat în râs, se simte bătut în ceafă. Mai bine se culcă… Stă întins pe/ spate, e o carte// deschisă: nici nu vine, nici nu trece“ (Un om deznădăjduit). Golul interior şi sugestivele oboseli declanşează viziuni pe măsură, implicând barca sau cămila, ambele asociate trecerii unui simbolic râu ori traversării deşertului, agresiv în ariditatea lui: „Iarba aia crescută pe acoperişul casei cu turn îţi/ arată locul unde a lăsat o urmă/ vizibilă moartea, îi spune copilului. Dar nu e casă, e/ biserică, nu? Acolo moartea s-a odihnit/ cine ştie când. Dar cămila aceea? De unde a apărut/ cămila aceea cu o cocoaşă şi de ce nu ştie/ să urce în barca noastră? Care/ cămilă? Barca// e numai în închipuirea noastră şi cămila/ nu o vede. Dar cu barca noastră/ nu putem să o trecem peste Siret? Care cămilă,/puişor? Aceea nu e cămilă, ci/ o nouă oboseală. Că s-au acumulat atât de multe noi// oboseli… Îmi/ e milă de barcă, mamă“ (Noi oboseli). Monologul lasă cuvintele să se deruleze într-un flux în care, „chestii personale“, în concreteţea lor, trimit la realitatea imediată, la existenţa în citadin, în Bucureşti, a omului conştient de lipsa lui de semnificaţie: „e adevărat, nu însemn mare lucru. Îmi pare rău că mai duc/ războaie în nume personal, nu merit să mi se mai dea/ atenţie: Bucureştiul a devenit un/ loc de plecare“ (Un rest). O poezie a cotidianului reţine atenţia: „Ninge cu fulgi de cinci centimetri afară, e sâmbătă,/ 21 martie, preotul Florin Oancea, poet, în/ prima lui vizită la mine acasă, îmi spune că în Sibiu bat/ minţile golite la uşă ţi întind mâna, nu înţelege/ nimeni dacă vor să te mângâie sau cerşesc“ (Neputinţă). Dacă oraşul contează semnificativ ca „loc de plecare“, salvarea este căutată în altă parte şi transcrisă în alt registru: „Întăreşte-ne, / Doamne, sufletul, şi nu ne mai da de gol/ neputinţa necuprinderii (Neputinţă). Uneori Liviu Ioan Stoicu lasă impresia unui subtil dialog cu un limbaj mai vechi, referitor la motive şi teme majore: „E dezorientat şi indecis, cum va mai reacţiona / în faţa oglinzii? Va fi indignat, uimit sau va fi iar timorat/ dacă nu se va recunoaşte? Că a venit momentul/ să ia o hotărâre, să nu se mai discrediteze până la final“ (Năpăstuit). Poetul răspunde chemării optzeciste, asociind oglinda şi cititul, ciorilor, într-un tablou emblematic pentru o ipostază umană: „Aşa e când/ stai după citit, cu un ochi în oglindă, la tine în cap şi cu/ un ochi în camera alăturată, unde vezi de la/ fereastră cetele acelea negre, croncănitoare. Sunt ciorile/ care se întorc iar acasă, la tine, în subconştient./Ciori cu cârtiţe în cioc? Nu-s ciori, sunt cârtiţe zburătoare/ – ele sunt oferite de primele veacuri ale erei noastre“ (Cârtiţe). Cu o întrebare semnificativă în finalul poemului: Cum de te mai poţi răbda?. Schimbarea ordinii nu poate trece neobservată: „Ordinea a fost schimbată. Crucea asta a poetului/ a crescut pe mormânt, altele ca ea/ au scăzut – e de vină pământul, dacă a plouat, dacă a fost/ secetă, dacă i s-a pus îngrăşământ. Nu,/ domnule, i s-a pus alt/ postament de ciment… (Caut şi nu găsesc).