Dan Gulea, Un jurnal critic

image description

Sunt ani stranii, fireşte, anii din jurnalul lui Mircea Cărtărescu, Şapte ani stranii. Jurnal 2018-2024, pornind de la pandemie şi continuând cu războiul din Ucraina, cu pierderea tatălui şi revenirile sale onirice, cu trecerea mamei din real în alte întâlniri onirice, cu sentimentul, repetat de-a lungul jurnalului, că ne aflăm în pragul unei mari schimbări, o schimbare de epocă, de intenţii, cu importante corespondenţe în plan general şi, fireşte, personal.

Sunt anii în care – fără a mai socoti precedentul volum de însemnări zilnice, Un om care scrie. Jurnal 2011-2017 – apar volumul de eseuri şi texte de opinie Creionul de tâmplărie, pandantul după 30 de ani al Nostalgiei – culegerea de proze Melancolia, volumul de poezii nu striga niciodată ajutor, de fapt, o întoarcere la poezie în condiţii speciale – şi romanul Theodoros, complexă maşinărie poetică a întrebărilor esenţiale. Dintre reeditări, de semnalat lucrarea teoretică despre Postmodernismul românesc, publicată iniţial în 1999 şi reluată de curând, în 2024.

Intersecţia lumilor multiple care sunt prinse în jurnal se repercutează în tot atâtea tipuri de literatură – onirică, de călătorie (mai puţin Kerouac şi mai mult Bouvier), eseistică, autenticistă (nu degeaba promotorul novautentismului optzecist, Mircea Nedelciu, este invocat în vreo două rânduri) – şi mă tem că lista este prezumţioasă şi nu epuizează o naraţiune cu mari ramificaţii, între care cel mai important rol este cel de observator – al lumii şi mai ales al literaturii lumii. Deşi, la prima vedere, „jurnalul trebuie mereu să-l am în preajmă, neînsemnat şi dinamic, cum ai frigiderul şi espresorul de cafea. El nu e nici decorativ, nici epatant, ci funcţional, păstrează pielea limpede şi unghiile curate“ (2 mai 2020).

Altădată, jurnalul, în calitate de reprezentant al statului scriitorului, al artistului generic, resimte presiunea noilor tehnologii: „[jurnalele] se citeau înainte în lumea culturală, pentru informaţii şi picanterii despre artişti. Acum lumea culturală s-a făcut străvezie ca un bolnav terminal, şi actorii ei nu mai interesează pe nimeni“ – pentru că acum sunt interesante „jurnalele agramate ale vedetelor de la Sunt celebru, scoate-mă de-aici şi-ale tipelor ce mişcă şi ele ce pot pe TikTok“ (19 octombrie 2022).

Cu notaţia „pe 17 septembrie [2023] jurnalul face 50 de ani de însemnări constante, aproape zilnice“, se conturează o dată importantă pentru istoria speciei, care îl aduce pe Mircea Cărtărescu în preajma marilor autori de jurnale sau însemnări zilnice, de felul lui Maiorescu (cel care a ţinut un jurnal de la 14 ani până spre cei 70 de ani de viaţă) sau poate Lovinescu (prin multitudinea personajelor din Agende, prin Memoriile sale).

Împletită cu dimensiunea universitară a lui Mircea Cărtărescu, cu cea de conducător de cenaclu, acţiunea de a nota în jurnal capătă noi perspective; rămânând în continuare în zona faptelor, trebuie aduse „la dosar“ alte două mărturii – despre viaţa de profesor la Litere şi despre cea de coordonator de cenaclu. La 11 februarie 2021 notează în chip bilanţier, dar şi cu o oarecare îngrijorare: „luni încep treaba la facultate, cu ultimii mei studenţi, în ultimul semestru. Am predat la Litere exact 30 de ani, şi parcă n-am fost acolo niciodată […] Din 1993 până-n 1999 am ţinut Cenaclul Litere […] Am ţinut, cred, cursuri bune, documentate, uneori inspirate, şi studenţii au ţinut şi ţin la mine […] Din toamnă voi fi pensionar, adică o să am mai mult timp şi mai puţin de lucru, abia aştept“.

Mintea teoretică, responsabilă de întregul asamblaj al jurnalului şi al poveştilor sale, este în primul rând mintea unui profesor. Care a ieşit, conform legislaţiei dâmboviţene în vigoare, la pensie – dar care continuă, de pildă, spre finele lui 2024, cu o rezidenţă de visiting professor la Columbia University, unde vorbeşte, după caracterizări ale propriei generaţii, despre istoria poeziei – de fapt, „o panoramă critică, 3D, a poeziei universale, de la haikuurile lui Bashō până la Frank O’Hara, trecând prin Philosophy of Composition“.

Relaţia faţă de teorie se citeşte mai clar la 29 decembrie 2021, la izbândirea alcătuirii unei maşini de scris din piese de lego („typewriter care nu scrie“), care devine, în mod polemic, „cel mai mare efort conştient, mecanic, pe care l-am făcut vreodată“ – pentru a continua cu comparaţia acestei maşini de scris false cu „cărţile teoretice“ pe care le-a publicat – de fapt, le-a susţinut – pentru că este vorba de teza de licenţă despre Eminescu (devenită carte sub titlul de Visul chimeric) şi teza de doctorat despre Postmodernismul românesc.

Mintea unui profesor îngrijorat, care ascultă şi pălăvrăgeala contemporană a semidoctismului, şi furia faţă de clasici, manifestate în discursul public de astăzi prin „incriminarea“ unor autori precum Slavici: „cultura populară o va distruge inexorabil pe cea înaltă, ca larva de ihneumonidă, care roade omida dinăuntru. Jocurile şi filmele «de ultimă generaţie», pline de efecte speciale, secătuiesc imaginarul uman. Copiii se joacă BioShock şi trec apoi la Moara cu noroc a lui Slavici – care li se pare o aiureală greoaie. Dar Slavici sau ne-Slavici, nimeni nu mai poate faţă acestei stupide concurenţe“ (8 martie 2021). O îngrijorare viabilă până la un punct – important fiind şi felul în care este înfăţişat Slavici minţilor care se joacă (nu toate!) BioShock.

Analize şi reveniri asupra unor cărţi şi autori obsedanţi pentru Mircea Cărtărescu (Kafka, Salinger, Flaubert) sunt prezenţe recurente, la care se adaugă începutul unei epoci a exerciţiilor de tip contrafactual („aş fi vrut ca Arghezi să fie încă în viaţă“), unde se discută, de pildă, despre posibila evoluţie a lui Mihail Sebastian („dacă absurdul accident nu i-ar fi terminat viaţa la 37 de ani“): inculpat sau om al regimului sau emigrat (8 februarie 2023) – material serios pentru sublimări înfăţişate prin semnul celor aleşi, semnul autoironiei, aşa cum este visul din 19 februarie 2024, când autorul a luat premiul pentru critică literară, decriptat elementar: „a fost un vis primar freudian, din cele pe care le visează copiii: ţi-e poftă de căpşune, visezi căpşune“; iar altădată constata: „Sunt acum atât de sărac, că nici pe Facebook nu mai am ce pune“ (24 ianuarie 2022).

Ultimul scriitor, aşa cum se descrie insistent – este şi ultimul critic – nu doar ultimul eseist, ultimul autor de jurnal, de jurnal de călătorie sau de vise, de jurnal de viaţă sau de crize, pentru că „lumea a cam renunţat, la noi mai ales, la teorie şi critică, zburdând cu toţii pe vastele islazuri ale anti-intelectualismului“ (23 decembrie 2023).

Poezia capătă turnuri de glosă sau de exegeză; lungile explicaţiuni ale relevanţei volumului nu striga niciodată ajutor („nefericita mea carte de versuri, făcută praf de nefârtaţi“) au motivaţii existenţiale, pentru că „în cartea mea de versuri nu vorbesc eu, vorbeşte Covidul, virusul însuşi, nici măcar boala. N-am reuşit să spun în rândurile astea ce-am vrut, nu pot explica în cuvinte senzaţia aia: praf de cărbune-n plămâni şi în vine, şi-n oase, în creier mai ales, peste tot. Gustul şi mirosul morţii“ (15 august 2020). Semne ale neliniştii ce revine, mai ales în anii grei ai pandemiei – numită epidemie ce „schimonoseşte totul, tuturor le e frică de boală, de înfometare, de haos, de moarte“ (17 octombrie 2020).

În această lume în care sunt diminuate rolurile profesorului, ale criticului, ale scriitorului, uneori până la negare virulentă, există şi zone de speranţă, reprezentate de cei din jurul autorului, cei care asigură o zonă luminoasă, pe de o parte – precum şi de turneele internaţionale ale lui Mircea Cărtărescu, traducerile, discuţiile pe scene literare cu autori precum Mario Vargas Llosa, interviurile în mari publicaţii europene şi transcontinentale, în care vorbeşte neîncetat, cu perfectul sentiment al efemerului, despre temele şi obsesiile personale.

Şi nu am scris nimic despre lecturi şi interpretări la Mateiu Caragiale, Mircea Eliade sau Dante, Fitzgerald, Vechiul şi Noul Testament, într-o ordine dată de gândirea şi preocupările autorului – care fac din această carte, inclusiv prin multiplele referinţe la Wittgenstein sau Kant, un jurnal (de) critic, deci un text atipic, aşa cum se citeşte din calificativul titlului ales.