Mirela Nagâţ, Tandreţe şi sarcasm

Cu cel de-al doilea roman al său (O geometrie a tandreţei), Liviu Ornea ne antrenează într-o construcţie cu strategii textuale mai sofisticate. Recunoaştem temele şi tipologiile care-i preocupă scrisul: analiza erosului, distincţia raţiune/simţire, personaje cu biografii intelectuale din zona ştiinţelor exacte, care au vocaţia autoscopiei. Şi suntem tot în registrul prozei de memorie, cum a etichetat critica literară natura ficţiunii practicate de Liviu Ornea. Noutatea o constituie apertura mult mai mare către tehnici inter- şi metatextuale, din care rezultă o compoziţie ritmată aproape muzical, în trei registre care alternează.

Primul e cel în care se desfăşoară naratorul. Pretextul romanului e unul metaliterar – un scriitor sexagenar, părăsit de soţie, scrie o carte, ca să iasă din impas, cu gândul că distribuind „mizeria“ personală în mai multe schiţe/povestiri va avea parte de o exorcizare, la adăpostul ficţiunii care să camufleze prea intimul. Opera lui, cartea cu pricina, care se naşte greu, reprezintă cel de-al doilea registru şi pune în scenă vocea personajului său, fizicianul Marcel Cohn. Iar cel de-al treilea, subversiv, e al notelor de subsol, în care naratorul îşi sancţionează/ „bârfeşte“/ ironizează/comentează personajul în faţa cititorului, clamându-şi perspectiva limitată şi declinându-şi, implicit, responsabilitatea faţă de unele acte şi opinii ale fizicianului Cohn. Îi judecă ipocrit, de pildă, lejeritatea de tinereţe cu care acesta se angajase în mai multe relaţii simultan: „Era încă ingenuu, cast şi foarte curat la minte şi la suflet, Marcel, nici pornirile lubrice n-aveau nimic murdar la el, autorul o spune cu toată seriozitatea, asumându-şi pericolul oximoronului. N-avea să-l ţină mult (vezi şi Nota 11)“ sau „Cum, de ce s-a diluat, relativizat radicalismul convingerilor sale morale din perioada spionatului cu binoclul, bietul Marcel nu ştia. (…) Autorul nu poate, nici el, să ofere un răspuns lipsit de echivoc – de unde se vede că eticheta de omniscienţă nu i se potriveşte“.

În esenţă, şi povestea scriitorului şi cea, în ramă, a fizicianului Cohn, sunt o reflecţie pe seama parcursului existenţial, din perspectiva unui exit presimţit şi exersat prin plecarea celor apropiaţi. Scriitorul trece prin pierderea tatălui nonagenar, fizicianul rămâne văduv. Copilăria, iubirile, mariajele, lecturile, regimul comunist, supravegherea Securităţii, relaţiile cu părinţii şi copiii, toate intră în turbionul rememorărilor. Iar rezultatul nu e unul izbăvitor, în locul unei coerenţe dorite sporeşte îndoiala de sine, în lumina conştientizării posibilelor decizii alternative.

O dinamică ambiguă creşte în jurul relaţiei dintre creator şi creaţia sa, adică între scriitorul-narator şi personajul pe care-şi centrează proiectul literar. Tot timpul e invocat un model inspirator, care e nimeni altul decât Paul, fizicianul de succes şi afemeiatul din romanul anterior, Viaţa ca o glumă proastă. Marcel Cohn ar trebui să transfigureze dubiile, căutările lui Paul, inclusiv încrederea acestuia în explicaţia raţională, doar că, treptat, îl descoperim mai apropiat de autorul său, ca o oglindire nu tocmai polemică. Amândoi au abilitatea disecţiilor în ţesuturile psihologice intime, amândoi sunt nişte locvaci, într-o perpetuă generare de discurs si monolog interior, amândoi au soţii pe care le cheamă Ana, unul are copii, celălalt nu, amândoi au tentaţii literare (ne sunt prezentate şi nişte manuscrise diletante al fizicianului) şi amândoi sunt evrei. Prin personajul fizicianului Cohn, Liviu Ornea adânceşte chestionarea antisemitismului, care era pus mai puţin în discuţie în romanul precedent. Identitatea evreiască, aşa cum o trăieşte Cohn, ar fi o aşezare sub semnul comprehensiunii, un alt fel de „extremism de centru“, cu expresia consacrată a lui Radu Cosaşu: „Şi-şi nu se poate? Şi la fel, şi diferit. Şi înăuntru, şi în afară. Nici-nici, nici antisemit, nici filosemit“. Istoricul discriminărilor metabolizate înregistrează cearta din copilărie cu prietenul Genu, care se lasă cu invective ca „bulagiu“ şi „jidan împuţit“, apoi remarca unei profesoare, care sub haina unui compliment camuflează un antisemitism solid (îl informează pe copil că i-a cunoscut tatăl, care era „tare cumsecade, nici nu se cunoştea că e evreu“) sau segregarea mentală cu care operează grupul de prieteni, care împarte mental lumea între „noi“ şi „voi“, evreii. Trauma depusă în identitatea evreiască o avem desluşită astfel: e conştientizarea unei sensibilităţi exacerbate, a unei frici viscerale, inexplicabile la prima vedere, căci nu e hrănită de lucruri palpabile, concrete, ci de experienţa mediată a generaţiilor trecute, care, transmisă, a devenit un fel de nouă naraţiune fondatoare.

La fel ca în precedentul roman, pe porţiuni largi e analizată dinamica erosului. Acutele se aud în glasul scriitorului, lăsat de soţie în pragul senectuţii. Privirea autorului e necomplezentă – bărbatul e neempatic, nedumerit pe fond c-a fost părăsit pentru „o prostioară lipsită de consecinţe“, altfel spus pentru un adulter banal dintr-un lung şir: „Ei, cum să-şi fi închipuit că o biată aventură fără nicio consecinţă pentru el avea să stârnească aşa furtună? Doar nu era prima dată, ştia şi ea că nu lasă urme. O exagerare, evident, cum să-l părăsească pentru o prostie nevinovată? După atâţia ani împreună. De parcă nu l-ar fi cunoscut. Şi la vârsta lor. O ruşine“. Eroul abundent retoric, în continue dialoguri cu sine însuşi, care dau măsura confuziei şi a nevoii de clarificare, se autoflagelează neconvingător: „cât o să mai încerce să ascundă sub teoriile astea stupide porniri elementare, de-a dreptul josnice, că doar asta erau, nu altceva. Încetează să (te) minţim, idiotule! Te îndrăgosteşti, eşti incapabil să-ţi rezolvi scurt şi pe tăcute pulsiunile, tu trebuie să iubeşti, să suferi şi să teoretizezi – boule! Şi vrei ca ea să «înţeleag㻓 sau „Mai eşti şi egoist! Te-ai purtat ca un ticălos, ăsta-i singurul adevăr – te mai şi miri că te-a lăsat!“. La un moment dat, căutând o justificare a comportamentului său amoros, personajul ajunge chiar să pledeze indirect teza practicării erosului pasager, extramarital, pentru stimularea inspiraţiei literare, în maniera Blaga – „la debutul fiecărei noi îndrăgostiri, doar atunci când relaţia era proaspătă, neaşteptată […], când parcă se ştergea praful de pe obiectele din jur care căpătau dintr-odată culori mai vii şi luciu, atunci scria mai bine şi cu poftă“.

Exhibându-şi programatic „culisele“, strategiile textuale, O geometrie a tandreţei e o carte care împlineşte premisa enunţată de unul dintre personaje, care sublinia rolul montajului în construcţie. Felul abil în care sunt asamblate vocile personajelor, registrele şi episoadele fragmentate, dă coerenţa întregului şi structura lui rafinată. Romanul îi e dedicat autorului Supravieţuirilor. E drept, Liviu Ornea nu practică autoficţiunea, ca Radu Cosaşu. Mai mult, foloseşte intenţionat o serie de efecte de distanţare, pe care le obţine dintr-o manevrare provocatoare şi ludică a raporturile dintre ficţiune şi realitate. Schema ar fi rezumabilă astfel: autorul Liviu Ornea creează un personaj, scriitorul-narator, care la rându-i creează un alt personaj, fizicianul Cohn, luând ca model din nou un personaj, dintr-o proză precedentă a autorului, fizicianul Paul, creditat însă acum ca prieten al naratorului, deci fiinţă în carne si oase. De modelul lui Cosaşu îl apropie însă sprinteneala jocului cu referinţe livreşti şi citate, jocul subtil între dramatic şi ironie/autoironie, statura ne-eroică a personajelor, privite tandru şi sarcastic totodată à la Woody Allen, şi, implicit, ideea că slăbiciunile omeneşti îşi iau revanşa asupra ideilor „inumane“. Aşa se face că autorul îşi pune unul dintre personaje, pe fizicianul Cohn, să-şi reformuleze sensul existenţei şi să-şi abjure, la bătrâneţe, credinţa doar în raţiune, pe motiv că însingurează.