Răzvan Voncu

Se mai citeşte, dar cu totul altfel

1. După mai mult de trei decenii în care, intrând într-o librărie, nu-mi puteam reprima satisfacţia de a vedea pereţii şi rafturile pline de cărţi, de câţiva ani încoace am mai degrabă un frison. Nu mă pot opri să mă gândesc ce procent uriaş din această producţie rămâne, de fapt, neconsumat. Spectacolul cărţii ca marfă nu e uşor de digerat. Iar privind titlurile, nu numai cele de literatură (care sunt tot mai puţine), mă gândesc cu strângere de inimă şi la numărul tot mai mare de cărţi mediocre, false, produse nu în urma unui imbold creator, ci a dorinţei de „afirmare“ sau a unui calcul comercial. Libertatea de exprimare este un bun preţios şi trebuie apărată sub orice formă, dar ca orice drept presupune responsabilităţi şi obligaţii, prima dintre ele fiind autocontrolul. Mai mult: ea nu produce automat valoare.

De aceea, când intru în librărie, dacă mă las dus de primul impuls, cumpăr destule cărţi pe care, de fapt, nu le voi citi prea curând. Dacă, în schimb, îmi iau un răgaz de reflecţie, din ce în ce mai des ies cu una sau două cărţi, cel mult, sau chiar fără să mai cumpăr vreuna.

2. Raporturile între traduceri şi literatura română, în librăriile noastre, fără excepţie, sunt strivitoare pentru aceasta din urmă, ceea ce constituie un motiv de îngrijorare legitimă: traducerile, o ştim de la Kogălniceanu, sunt bune, dar nu fac o literatură. E evident că, odată ce ţara noastră a revenit în lumea liberă, cultura nu putea sta departe de fluxurile mondiale de valori. E evident şi că literatura română nu este literatura franceză, ca să poată concura de la egal la egal cu suma literaturilor lumii. Însă raportul între traduceri şi producţia originală, în librăriile noastre, e cumplit: cred că nici 5% nu mai reprezintă procentul aferent cărţii româneşti, iar din acest procent partea ce revine literaturii de ficţiune este infimă. (În paranteză: la fel stau lucrurile şi în teatre, şi în cinematografe, ca să nu mai vorbim de televiziune. Producţiile autohtone sunt foarte slab reprezentate.) Şi nu e nevoie să mergem prea departe, ca să constatăm că e ceva în neregulă cu piaţa noastră editorială. În librăriile din Ungaria – şi chiar în librăriile maghiare din Cluj-Napoca sau Târgu-Mureş! –, deşi se traduce mult şi la ei, cartea autohtonă este mai bine reprezentată. La o evaluare empirică, în Ungaria, în Serbia sau în Croaţia, 25 până la 30% din ofertă este naţională. Nu ştiu dacă e suficient, dar ştiu sigur că la noi este o situaţie nefirească şi dăunătoare în cel mai înalt grad culturii naţionale.

Având în vedere disproporţia dintre traduceri şi producţiile originale, este firesc ca librăria (care a devenit o instituţie pur comercială, lipsită de orice conotaţie culturală avută în trecut) să ofere o altă expunere cărţii străine. Cartea românească – exceptând produsele celor câtorva mari edituri – este prost „ambalată“ şi la fel de prost oferită cititorilor, ascunsă prin cotloane şi pe rafturile de jos. În rarele ocazii în care se mai promovează câte un autor român, librarii merg pe mâna editorilor, nu a criticii literare, ceea ce nu contribuie deloc la o mai bună publicitate făcută scrisului actual: când cititorul ia „oferta“ românească şi constată că e mediocră, a doua oară se va duce direct la Amos Oz.

3. Se mai citeşte în România, dar mult mai puţin şi altfel. Se citeşte fragmentar şi utilitar, cu întreruperi provocate de comunicarea permanentă pe telefon, şi se citeşte în virtutea unui scop practic nemijlocit. Lectura de plăcere îmi pare a fi pe cale de dispariţie. Aceia dintre noi care sunt şi profesori ştiu cât este de greu să-l îmbii pe un student la Litere să citească toată cartea, nu doar poezia, nuvela sau studiul pe care îl analizează la seminar. Cel mai puţin se citeşte literatura română contemporană, cea de ficţiune: un sondaj printre profesorii de română sau de limbi străine ar da rezultate şocante în privinţa cunoaşterii actualităţii noastre literare.

Numărul mare de titluri este înşelător, pentru că el ascunde de fapt tirajele extrem de mici, ruşinoase chiar în raport cu epocile în care procentul românilor alfabetizaţi nu depăşea 20% dintr-o populaţie mult mai mică decât azi. Numărul mare de titluri trădează nu o lectură asiduă, ci mania autorlâcului şi posibilitatea – pe care ne-o oferă tehnologia – de a tipări ieftin în tiraje mici, de 100 sau de 200 de exemplare (care, pentru poezie sau critică, sunt deja considerate onorabile). Vă reamintesc că 200 de exemplare era tirajul revistei „Convorbiri literare“ în 1867!