Cristian Vasile

Librăria şi cititorul într-o epocă ce nu mai are răbdare

1. De multe ori intru în librării cu sentimente contradictorii. Aş vrea şi n-aş vrea să găsesc cărţile dorite. Pentru volumele bune, de excepţie, lucrări de referinţă, costurile sunt foarte mari, iar dacă se întâmplă ca preţul să fie acceptabil mă gândesc cu îngrijorare unde le voi mai face loc în biblioteca personală (singurul spaţiu din casă care ar mai fi disponibil rămâne… balconul). Din diverse motive, inclusiv o miopie care avansează, nu prea sunt încântat de lectura lucrărilor în pdf. Prefer cartea pe hârtie şi nu ebook-ul, prin urmare nu sunt un utilizator frecvent de kindle.

2. Pe anumite domenii, raportul între literatura originală şi traduceri pare echilibrat, deşi ar fi de dorit să existe o producţie autohtonă mai extinsă şi calitativ mai bună decât este acum. Mă deranjează uneori că, la raft, cărţile bune (româneşti sau străine) pare că sunt ascunse. Nu ştiu dacă este „mâna“ librarului sau a altcuiva. În unele librării (puţine, din fericire, dar situate în buricul târgului) te izbea până de curând dispunerea cărţilor (dimpreună cu modul de editare – necritic – şi folosesc un eufemism). Traduceri din Protocoalele înţelepţilor Sionului (abjectă producţie antisemită) sau lucrări vădind antiiudaismul monoman al lui Nicolae Paulescu stăteau alături de volume editate de Hasefer sau de Institutul Naţional pentru Studierea Holocaustului în România (la Secţiunea Istorie. Istoria Evreilor). La fel, pe rafturile multor librării găseşti volume de exaltare neruşinată a comunismului/ceauşismului care sunt „vecine“ cu memoriile doamnei Doina Cornea, cu cărţi despre spaţiul concentraţionar de după 1948 datorate unor cercetători specializaţi şi respectabili. Această proximitate care te uimeşte explică poate şi debusolarea multora în cazul momentelor electorale. Am observat cu toţii, foarte recent, cum numeroşi alegători pot fi în acelaşi timp simpatizanţi/votanţi ai unor politicieni care ridică în slăvi, indistinct, personalităţi toxice precum Corneliu Zelea Codreanu, Ion Antonescu (asociaţi cu fascismul/nazismul), Nicolae Ceauşescu, Vladimir Putin (circumscrişi comunismului). Dincolo de opţiunea antidemocratică, această promiscuitate sinistră, acceptată de unii alegători/cititori (sau nu!), poate fi pusă atât pe seamă inculturii (politice), cât şi a lecturilor negaţioniste, revizioniste, needitate critic, lecturi circumscrise parcă unui baroc fascisto-comunist.

Câteodată mă deprimă precaritatea traducerilor, care abundă în anglicisme, transliterări indirecte, grave stângăcii stilistice (traducătorul nu mai apelează la cuvinte/sintagme precum „spirit de părtinire“; „reacţie negativă“, ci reproduce mot-à-mot din engleză: „bias“; „backlash“). Locaţie deja a devenit normă (unii traducători nu îşi mai aduc aminte că există şi loc, amplasament, sediu etc.), la fel şi datorită (în loc de din cauza).

3. Probabil că nu se citeşte mai puţin, însă avem de-a face cu o schimbare de generaţie şi cu o altă epocă (care nu mai are răbdare pentru textele lungi, transpuse pe hârtie). Unii dintre tinerii cititori specializaţi (sau în curs de specializare, să zicem doctoranzi) ar prefera ca totul să fie online, să fie în format pdf, să nu mai fie nevoie de lectura unei cărţi pe hârtie sau a unor documente din arhive (prăfuite) care ar trebuie, eventual, fotografiate/scanate prin efort propriu. De ce producţia editorială este totuşi bogată şi variată, din moment ce ne confruntăm cu o scădere a numărului de cititori? Pentru că tirajele sunt uneori foarte mici şi autorul de multe ori contribuie financiar la tipărirea propriei cărţi. Sunt doar două motive.

În Bucureşti, problema nu este numărul de librării (sunt încă destule), ci dispunerea lor. În cartierele mărginaşe, de la periferie, multe librării arată deprimant la capitolul beletristică autohtonă, traduceri (de calitate), istorie etc. Aşa se face că, pentru a cumpăra cărţile de calitate, cititorii din unele cartiere trebuie să se deplaseze la librăriile din centru sau sunt nevoiţi să le comande online.