Ioan F. Pop

1. Întotdeauna am intrat şi intru într-o librărie cu sentimente de admiraţie şi regret; de admiraţie pentru numărul cărţilor apărute – mă refer la cele semnificative – şi cu regretul că nu pot citi mai mult, fiind obligat la o selecţie severă. Asta pentru că, în primul rînd, sînt un cititor împătimit, cartea mi-a schimbat radical viaţa. Ca autor, nu sînt decît produsul parţial al cărţilor citite, sinteza dintre citit şi experienţa existenţială, dintre realitate şi ficţiune. Ca atare, nu pot renunţa la faptul de a pune cuvintele să încerce toate valenţele semiotice, de a comunica cu patos incomunicabilul. Continui să scriu cu urme de cer şi cu paşi de pămînt, aştern toate aceste răvaşe în văzduhul unei pagini care adie ca o frunză tomnatică. Tresar printre întunecimile în care cuvintele orbecăiesc după o palidă rază de lumină. Aştept alte ecouri să bată în ferestrele încremenite, să rătăcească printre singurătăţile crescute între patru pereţi. Scriu pînă ce alte ziduri de întuneric mă acoperă ca pe o arătare tardivă. Scriu tot mai mult cu cenuşa rămasă de la arderile mele interiorizate, cu un zaţ existenţial care se hrăneşte din propria irelevanţă. Mă las doar tîrît în abisul seducător al cuvintelor, mă las pradă spectrului în care se întîlnesc utopia cu distopia, freamătul incipient cu tremurul ultim, perspectiva retractilităţii cu cea ubicuitară. Există momente cînd scrisul e simplă defulare revărsată prin toţi porii, o autoamăgire aruncată în zarea iluzorie a paginii. Tot mai des scriu din abandonuri şi răzvrătiri refulate, dintr-un gol care mă umple pînă la naufragiu, ca o ultimă ripostă dată morţii. Să surprinzi necuprinsul fiinţei în sarcofagul cuvintelor, în plasa de fluturi a metaforei şi a stilului, să încerci să o treci de mînă pragul realului, să o ridici la înălţimea zborului metafizic – iată ce presupune dramatica şi fascinanta tentaţie a scrisului.

2. Nu am datele necesare pentru a aprecia acest raport, iar din experienţa mea limitată lucrurile se pare că evoluează cît de cît în limitele normalităţii. Nici despre felul cum este expusă literatura română în raport cu cea străină nu pot emite argumente întemeiate. Ceea ce ştiu e faptul că o literatură trebuie să evolueze valoric în contextul stimulativ al altor literaturi. Căci fenomenul literar nu ţine de aria geografică, de formele de relief, ca atare se pot naşte oriunde valori distincte, într-un mediu comparativ. În toate formele ei, trebuie să ne producem noi singuri literatura, nimeni neputînd-o face în locul nostru. Ea nu poate fi importată – ca alte bunuri materiale – decît prin traduceri, adaptări şi mimetism, în rest trebuie să ne creăm noi poezia, proza, filosofia etc. Doar noi putem valorifica valenţele estetice şi ideatice ale limbii române, zestrea tradiţională, originalitatea şi specificitatea. Desigur, în măsura în care mai sîntem în stare de un asemenea avînt spiritual. În măsura în care nu vrem să rămînem simpli imitatori, ci voci distincte în travaliul inteligibilităţii fiinţei umane.

3. Din păcate, ştiu (şi dintr-o trecută experienţă universitară) că se citeşte primejdios de puţin, riscînd chiar degradarea limbajului elementar. Educaţia precară (analfabetismul nefuncţional), dispreţul pentru orice performanţă intelectuală, lipsa culturii dau tonul în societate, impun norme comportamentale tot mai discreditante. Cei care nu ştiu nimic (căci nu citesc) îi învaţă, ex cathedra, pe cei care, citind, ştiu sigur cîte ceva. Paradoxala situaţie dintre producţia editorială bogată, dar fără a impune şi menţine un nivel axiologic constant, şi numărul tot mai mic de cititori ţine de multiple aspecte, de la cele psihologice la cele strict materiale. După cum ţine şi de orgoliul exacerbat al celor care vor să-şi vadă, cu orice preţ, numele pe o carte, precum şi de degringolada din învăţămînt, de eludarea modelelor care să orienteze societatea, de promovarea deşănţată a mediocrităţii, de asaltul iraţionalului şi a mistificării, de marginalizarea oricărei forme de excelenţă, de nocivitatea generalizată a contraselecţiei valorice. Apoi, asaltul noilor tehnologii, transferul parţial al vieţii în virtual va diminua orice apetenţă spre lectură. Inteligenţa naturală, comportamentul uman riscă să devină anexe ale digitalizării şi inteligenţei artificiale. Sîntem inundaţi cu informaţiile inutile şi secătuiţi de cunoştinţele esenţiale. Nici cea mai dezvoltată şi augmentată tehnică nu poate transforma informaţia în cultură, gustul în judecată de valoare, cantitatea informaţională în salt spiritual. Tehnica actuală, inteligenţa artificială avansează mult mai repede decît înţelegerea consecinţelor pe care le creează, succesul lor anoetic le determină în bună măsură şi necesitatea. Ele au căpătat o dimensiune aproape mistică, operînd dincolo de limitele umanului, acolo unde omul riscă să devină doar o simplă ipoteză. Din această perspectivă, chiar şi Viaţa pare că îşi caută o ultimă întruchipare în afara ei. S-a ajuns într-un stadiu al tehnicalităţii în care se formează specialişti tot mai preocupaţi de virtual şi tot mai dezinteresaţi de realitatea umană. Progresăm spectaculos în non-uman. E curios totuşi cum poate să tîmpească minţile o tehnologie atît de avansată, care ne dezumanizează pe măsura inventivităţii ei. Inteligenţa naturală şi-a creat propriul virus artificial care poate modifica radical fundamentele umanului. Constat cu tristeţe, revenind la titlul anchetei, că evadăm voios în artificiozitate şi incultură pe baza celor mai sofisticate descoperiri tehnologice. În Oradea, frecventez, de obicei, librăria Humanitas. Din cînd în cînd trec nostalgic şi prin cîteva anticariate. În rest, pendulez atemporal şi melancolic între citit şi scris…