Dan Perşa

1. Intru, nici ţipenie de om în librărie, pe vremuri eram ca un gurmand ahtiat, citeam şi când mâncam, acum? Îmi pare că intru într-un fost Paradis care mi-a devenit străin, îmi amintesc de el cu nostalgie, îl văd, uşor defazat faţă de timpul nostru, faţă de realul în care mă aflu, în librărie, cuprins de ceaţă şi de somnolenţă, îi ghicesc contururile acum destrămate şi aş face o vrajă să trec din nou în acel univers paralel în care se află librăria tinereţii mele. O, cărţi sunt acum sute, te poţi înfrupta din oricare, poţi cumpăra fără să mai mituieşti librăreasa, priveşti în jur, nici ţipenie de om, nimeni nu cumpără cărţi, cercetez una, alta, dar jinduiesc la biblioteca mea pierdută când m-am mutat din Constanţa în Bacău, 6.000 de volume, nu ştiu, cărţile acelea erau altfel, parte din mine. Cele de azi îmi par străine, dar seamănă cu o pierdută iubire şi mă fac să cad în visări.

Intru în librărie şi îmi simt neputinţa. Aş vrea să citesc toate cărţile de acolo. Aşa cum citeşte ChatGPT, o carte pe minut. Ba nu, nu chiar aşa, dar 20 de cărţi pe zi. Îmi dau seama câte îmi rămân necunoscute, câtă ştiinţă pierdută – oare mai poţi face pactul cu diavolul pentru cunoaştere?

2. Oh, da, scriitorul român e teribil! Concurează pe piaţa cărţii cu scriitorii de pe toate continentele. Şi nu oricare scriitori. Sunt cei mai „mari“ din lume. Şi uite că îi ţin puterile. 35 de ani de libertate şi avem romane extraordinare. Toţi scriu. Ce altceva să faci în România decât să scrii? Toate celelalte s-au prăbuşit, doar literatura mai există.

Acolo, în librărie, cărţile sunt egale. Oricum le aşează librarul, ele pot fi văzute. Doar să dea năvală cititorii. Atunci, da, totul ar fi minunat.

3. Greu de spus! Am numai presupuneri. Marii editori sunt oameni de-o anumită vârstă, au prins acele vremuri când cărţile erau icoane. Au visat, pe atunci, la alte cărţi, imposibil de găsit la noi. Aşa că au adunat idei, şi-au făcut planuri şi, când a fost posibil, după Revoluţie, le-au pus în aplicare. Dragostea de carte nu se stinge uşor, ca iubirea dintre îndrăgostiţi. Au publicat cu îndârjire. Editurile s-au dezvoltat, colecţii proaspete, oameni tineri cu noi idei. Au răspuns, la început, poate, unei provocări, dar apoi a venit ambiţia de a fi profesionişti. Din păcate, editurile promovează puţini dintre autorii lor. Desigur, activitatea ar înceta dacă nu ar fi cât de cât profitabilă. Din ce să plăteşti armata de oameni ce lucrează în compartimentele unei edituri? Din ce să plăteşti tipografiile? Din ce distribuţia? Deci, chiar şi cu atât de puţini cititori, că suntem ultimii în Europa (sau poate penultimii – zic asta ca să nu ne descurajăm), editura supravieţuieşte. Har Domnului! Dacă s-ar prăbuşi, cum s-au prăbuşit celelalte, aş simţi că trăiesc într-un pustiu.