Delia Muntean

1. Între rafturile îm­povărate de cărţi, trăiesc o linişte aparte, una în lucrare. Este nu doar aventură ispititor-copleşitoare a minţii, ci şi experienţă a simţurilor. Mai ales în anumite librării, ambianţa (datorată, desigur, şi subtilităţilor de marketing) îmbie, pe lângă achiziţia de carte, la prelungirea şederii, la conversaţii cu librarii, la înfruptări fără grabă din mireasma hârtiei tipărite.

Ca cititor, primenirea continuă a ofertei îmi creează în acelaşi timp frustrare: dorinţa şi presiunea de a fi la zi, de a-mi onora condiţia de intelectual presupune cernere continuă, în cunoştinţă de cauză, dar îmi restrânge răgazul dedicat citirii şi recitirii cărţilor definitorii pentru biografia mea intelectuală.

Ca autor, îmi clădesc, fireşte, anumite proiecţii şi mă emoţionez când îmi văd cărţile în librării, mi-aş dori însă preocupări mai consistente din partea unor editori legate de promovarea lor nu doar pe platforme digitale. Mă gândesc, de pildă, la volumul despre Olga Tokarczuk (2020), singurul la noi despre opera autoarei poloneze, şi la Decalogul timpului meu (2019), apărute la Editura Mega şi receptate favorabil de critică, dar nedifuzate în librării.

2. E adevărat: ca procent, traducerile (indiferent de domeniu) se află în avantaj. Însă nu bogăţia titlurilor străine e pricina expunerii mai reduse a cărţilor autohtone. Interesul consumatorului român pentru traduceri este vechi, fiind doar sporit în zilele noastre de orientările la nivel global. Mediul online se ocupă preponderent tot de cartea străină, preferinţă stimulată şi de ecranizări sau de premii (aspecte care nu pot lăsa indiferenţi editorii din România).

Mă bucur când găsesc traduceri ale unor lucrări valoroase. Ele îmi lărgesc marginile, mă îndeamnă să caut comuniuni de gând, să mă văd şi prin raportare la fenomenul literar din afara graniţelor.

Întorcându-mă la literatura română, scriitorii noştri sunt mai puţin vizibili implicit din cauza promovării şi a distribuţiei ineficiente, a obstacolelor financiare pe care le întâmpină (cu puţine excepţii) editurile – interesate şi de profit, de reducerea riscurilor, criterii care influenţează propunerea de carte.

Cum publicul îşi are rolul său, extinderea târgurilor de profil ar putea veni în întâmpinarea nevoilor acestuia. Capacitatea lui de reacţie s-ar transforma într-una de proacţie, înrâurind cererea de carte românească. Revista Nord Literar a organizat două ediţii la Baia Mare, cu ecou la public şi în lumea editorială. Avem deja oferte pentru o nouă manifestare. Din păcate, ea va depinde şi de soarta publicaţiei, supuse, precum alte instituţii de cultură, provocărilor bugetare.

3. Practica cititului rămâne, ca orice întreprindere a spiritului, o opţiune individuală, dependentă de educaţie (majoritatea cititorilor activi au studii postliceale, universitare, postuniversitare), de venituri (preţul mediu al cărţii este de cincizeci de lei) şi de timpul disponibil (tot mai drămuit, exploatat adesea în alte scopuri).

Paradoxul despre care vorbiţi, confirmat şi de poziţia stânjenitoare a României în statisticile europene, nu înseamnă că a pierit interesul pentru lectură. S-a tulburat prestigiul culturii scrise (cartea devenind o marfă), teritoriu supus concurenţei cu noi deprinderi de consum cultural, mai la îndemână, mai ieftine (ebook, audiobook, limbaje multimedia în genere), mai seducătoare vizual ori cu făgăduinţe de relaxare mai lesne de atins.

La scăderea numerică a cititorilor au contribuit deopotrivă migraţia, declinul demografic, înjumătăţirea numărului de biblioteci, competenţele avansate de sistemul şcolar şi conţinuturile curriculare mai puţin stimulative pentru cultura scrisă.

Nu ar fi lipsite de interes politici care să îmblânzească distanţa dintre carte şi cititor: vouchere, scăderea TVA, subvenţii acordate editurilor. Sunt însă doar himere, ivite din credinţa mea în puterea cărţii de a schimba lumea.

În Baia Mare au rămas opt librării şi un anticariat. Suntem vii, aşa-i?