Iulia Micu

1. Păşesc cu entuziasm printre rafturile cu cărţi şi cu băgare de seamă, ca un vânător pregătit să îşi adulmece prada, cu gândul la iminenţa unui festin sapienţial. Intransigentă în gusturi, mă raportez la cărţi selectiv. Le pretind să îmi dea impresia că pot să mă cucerească tematic, dar şi stilistic, apoi aştept să îmi ofere minime garanţii (un rezumat incitant pe coperta IV, câteva fraze mai răsărite, zărite la întâmplare, unde se deschide volumul). Dar până să mă gândesc ce cărţi vreau să întâlnesc, mi se întâmplă mereu să mă găsească ele pe mine, să mă tragă de mânecă în felul lor învăluitor şi magnetizant, să îmi şoptească să le răsfoiesc, să le iau acasă şi să le citesc. E drept, uneori trec printre cărţi tăcute, şi dintre toate noutăţile editoriale, nu pot alege nimic care să corespundă aşteptărilor mele din acel moment. Cum nu am avut ocazia să îmi văd cartea în librărie, ci doar, sporadic, în târgurile de carte, nu obişnuiesc să mă imaginez autor, deşi uneori mă gândesc la potenţialii cititori ai cărţilor mele din perspectiva ideală a unui autor care ar putea fi citit şi înţeles aşa cum şi-ar dori.

2. Traducătorul de carte este un profesionist înzestrat cu mult talent şi simţ artistic. El are grijă ca textul său să urmeze cât mai îndeaproape varianta originală. Nu cred în distincţia literatură originală/traducere, şi nu sunt de acord că originalitatea unei cărţi se poate pierde în urma traducerii. Mi-au dovedit-o mulţi poeţi şi scriitori talentaţi care ne-au ajutat să citim în limba română cărţi dintre cele mai dificile stilistic. Locul pe care literatura română îl are în librărie reflectă, inevitabil, atenţia pe care România, ţară europeană, o acordă valorilor literare autohtone. Dar să nu uităm că avem de-a face cu politici editoriale, că vorbim despre capital romanesc şi străin, despre economie de piaţă şi despre lucruri prea complicate şi îndepărtate faţă de nişte simple impresii ale cititorilor.

3. Cred că se citeşte în România şi că se mai găseşte timp şi entuziasm pentru lectură. Imediat după pandemie, am văzut mulţi tineri citind, cumpărând cărţi şi discutând despre ele. Circulând cu mijloacele de transport în comun, tot la un an sau doi după pandemie, mi s-a întâmplat adesea să văd oameni de toate vârstele citind în timp ce călătoreau. Ulterior, redobândindu-şi viteza de odinioară, agitaţia cotidiană a ocultat această preocupare burgheză, prejudiciind cartea în favoarea ecranelor şi a răsfoirii telefonului mobil. Constat că şi cei mai mici dintre cititori sunt cuceriţi de lectură. Dacă nu ar avea succes şi vânzări, piaţa de carte pentru copii din România nu ar fi atât de bine dezvoltată. Privind vitrinele librăriilor constat cu tristeţe evanescenţa cărţilor şi înlocuirea lor cu diverse bunuri cu scop estetic sau de uz comun (după modelul FNAC, poate). Să fie acesta un semn alarmant al ieşirii cărţilor din actualitate? Uneori, când intru în librărie şi văd oferta editorială bogată, îmi amintesc de bunica paternă care a lucrat o vreme ca librăreasă, în anii 1970. Ea mi-a povestit multe lucruri, azi, paradoxale: că tirajele erau mai mari, dar cărţile se epuizau extrem de rapid; că se stătea la coadă pentru marfa nouă, mai ales când se afla că vine câte o carte bună; că se vindeau volume pe sub mână şi că nu intra nimeni în librărie care să plece fără să fi cumpărat cel puţin o carte. Citindu-l pe Mihail Sebastian (Prietenul nostru, librarul, în „Rampa“, 30 mai 1935), constat că faţă de realităţile interbelice, şi rolul librarilor s-a schimbat. Nu mai putem vorbi despre acel „personaj primejdios“ care influenţează succesul cărţii şi nici cărţile nu mai sunt la discreţia simpatiilor şi antipatiilor gustului. Ne place să recunoaştem sau nu, viteza cu care apar şi dispar librăriile din universul nostru cotidian reflectă statutul lor de companii comerciale mari sau mici care trăiesc sub tirania capitalului şi a timpului. Ele depind de foarte multe lucruri şi cel mai puţin de capriciile cititorilor.