Adrian Lesenciuc

1. Sunt un om prezent frecvent în librării şi am o relaţie specială cu Librăria Libris „Şt.O. Iosif“ din Braşov, cu care am gândit şi crescut împreună proiecte importante. Cunosc ofer­tele de carte şi multe dintre proiectele de viitoare traduceri ale marilor edituri din ţară cu care, e adevărat, scurtcircuitez câteodată traseul firesc spre librării. Intru cel mai adesea în librării cu bucuria întâlnirii directe cu autorii. Prefer, în egală măsură, contactul direct şi cu cartea şi, bineînţeles, prefer să cumpăr cărţile direct din librării (sau să fac comenzi prin librării) decât să apelez la reţelele online de distribuţie de carte. Nu mă sperie felul în care s-a adaptat piaţa de carte şi nici măcar că anumite librării sunt mai degrabă spaţii destinate vânzării de suveniruri, de produse de birotică şi papetărie, de ceaiuri, cafele şi alte produse HoReCa, şi, prin excepţie, destinate vânzării cărţilor de dezvoltare personală. Librăriile rămân locuri în care intru cu plăcere şi care îmi aduc multă bucurie. Mă bucur, evident, ori de câte ori găsesc şi cărţile mele pe rafturile librăriilor reale şi virtuale şi, mai ales, atunci când am prilejul întâlnirii în librării cu cititorii, oriunde în ţară, pentru a discuta despre cărţile mele.

2. Există un dezechilibru major între literatura autorilor români şi traducerile din librării. Pe de o parte, o înţeleg şi mi-o explic. În primul rând, literatura universală tradusă în limba română nu are nevoie să facă proba alinierii ideologice la anumite curente, grupări sau generaţii literare. În al doilea rând, o selecţie de carte de calitate din întreaga lume va depăşi oricând ca valoare producţia literară din anumite graniţe lingvistice şi culturale. Este firesc, aşadar, ca cititorul de ficţiune, de pildă, să găsească mai multe oferte pe gustul său provenind din afara producţiei autohtone. În al treilea rând, în spatele acestor cărţi traduse există un întreg mecanism funcţional care presupune ceea ce ne (cam) lipseşte, şi anume o necesară reprezentare prin agenţi de vânzări la târguri de carte şi în diferite alte spaţii de licitaţii pentru drepturi de autor, reuşind să impună nume mai mult sau mai puţin cunoscute editurilor, traducătorilor, iar mai apoi lectorilor din România. Reciproca nu este valabilă, deoarece agenţiile literare româneşti sau de aiurea nu (prea) au în portofoliu scriitori români, iar diferenţa poate fi uşor percepută odată ce luăm în considerare contractele de cesiune de drepturi de autor ale scriitorilor români pentru diferite spaţii culturale şi/sau lingvistice.

Pe de altă parte, chiar dacă înţeleg de ce există dezechilibrul dintre cărţile autohtone şi cele ale scriitorilor din străinătate, nu pot fi mulţumit cu această situaţie din cel puţin două motive. Primul ar fi acela că scriitorii români nu sunt încă adaptaţi pieţei europene de carte şi că nu au contracte de reprezentare cu agenţii literare, că nu sunt în vizorul marilor edituri şi lanţuri de librării din afara ţării şi că nu (prea) sunt invitaţi la târguri de carte şi alte asemenea evenimente din Europa şi nu numai. Cel de-al doilea, care mă sperie cel mai mult, priveşte autosuficienţa scriitorilor autohtoni, pentru care cea mai mare realizare este aceea de a fi incluşi în diverse istorii literare, manuale şcolare şi antologii de profil, cultivând astfel o formă de enclavizare a producţiei literare autohtone.

Librăriile gestionează cât se poate de bine acest dezechilibru. Lor nu li se poate reproşa nimic.

3. Căutând lectura de calitate şi nu cantitatea de pagini citite, cred că nu mă înşel când spun că încă se citeşte. Şi aici există câteva nuanţe. Generaţiile tinere caută mai degrabă melanjul verbo-iconic decât textul propriu-zis, şi, în plus, citesc mai mult din reţele decât din cărţi tipărite. Cu toate acestea, există numeroşi tineri care citesc. Mulţi dintre ei au lecturi de calitate şi, într-adevăr, se concentrează în special pe literatura universală.

În ceea ce priveşte paradoxul menţionat de dumneavoastră, explicaţia este oarecum simplă. Publicarea unei cărţi înseamnă, înainte de toate, o chestiune de status social. Editurile mici au scăzut pretenţiile de calitate, preferă să fie plătite direct de autori, care îşi satisfac astfel dorinţele legate de status. Tot mai multe cărţi proaste transformă „creatorii de conţinut“ în autori şi confirmă tendinţa demitizatoare a scriitorului contemporan. Există o singură soluţie de stopare a acestei tendinţe: educaţia. Dar această educaţie trebuie să pună în prim-plan literatura actuală, nu curriculum-ul învechit care e în vigoare, să nu permită promovarea industriei meditaţiilor axate pe comentarii literare sau scheme mnemotehnice funcţionale pentru formularea răspunsurilor la examenele de bacalaureat şi la evaluarea naţională. Cu alte cuvinte, există o singură soluţie: reforma educaţională având la bază schimbări radicale de filosofie a raportării la cunoaştere, implicit la bibliotecă şi librărie, dar şi la realitatea imediată.

Din fericire, trăiesc într-un oraş european, în Braşov, în care numai între zidurile cetăţii, adică în centrul oraşului, există patru librării mari, funcţionale şi căutate.