Vasile Igna 

Ca editor, dezamăgit, ca scriitor, resemnat

1. Cu emoţie. Aceeaşi din urmă cu aproape 70 de ani, când (familiarizat deja cu biblioteca din satul natal) am intrat în mica librărie din Şomcuta Mare, unde tocmai începusem prima clasă de liceu. Sigur, „spectacolul“ era complet diferit de cel de mai tîrziu, rafturile puţine, „oferta“ de o sărăcie inimaginabilă. „Clasicii“ marxism-leninismului şi broşurile de propagandă sufocau prin prezenţă şi expunere, copleşind bruma de literatură beletristică autohtonă şi puhoiul traducerilor din literatura rusă şi sovietică.Curiozitatea şi apetitul surclasau însă sărăcia şi ambiţiile propagandei şi făceau revelaţiile nu doar mai râvnite, ci şi mai îmbogăţitoare.

Raportat la starea de atunci, dar şi la cea de acum câţiva, nu mulţi ani, belşugul de azi are ceva stihial, de lavă dintr-un vulcan cu revărsare planetară. De nu aş fi circumspect în legătură cu evoluţia internetului şi a AI (rude, totuşi sărace, ale creierului omenesc!), aş spune că înfăţişarea de azi a librăriilor este cea a cântului/tabloului final dintr-o epopee ce a început să se scrie acum câteva bune milenii. Un câmp pe care se seamănă mult şi se culege extrem de puţin. Ca fost editor, cititor de „manuscrise“ şi făcător de carte, sunt dezamăgit; ca autor, sunt resemnat şi aprope indiferent. Dezamăgirea nu are nevoie de explicaţii, iar resemnarea vine dintr-un ascuţit şi tot mai greu de reprimat sentiment al neputinţei şi derizoriului. A neputinţei proprii şi a amărăciunii ce însoţeşte încercarea de a depăşi locurile comune, deja spusul, banalităţile şi platitudinile. Şi a derizoriului pe care-l naşte nestăvilitul puhoi de ignoranţă şi dezinteres din no man’s land-ul ce se întinde între cel ce scrie şi cel care citeşte.

2. Nu sunt mulţumit, dar dacă priveşti cu realism cauzele, peisajul pare aproape firesc. Concurenţa e mare, vânzarea înseamnă supravieţuire (şi rareori, profit), publicitatea e scumpă şi, prin urmare, cvasiprohibită, „clienţii“cu dare de mână sunt întâmplători, iar cei pricepuţi şi pasionaţi sunt obligaţi să fie selectivi şi economi. Am avut şi am un imens respect faţă de librarii de vocaţie, dar, din păcate, sunt tot mai rari cei cu adevărat îndrăgostiţi de meseria lor. Politeţea şi buna-cuviinţă nu lipsesc, după cum nu lipsesc nici cei care nu văd în librărie altceva decât o prăvălie oarecare, unde principala grijă pare a fi vigilenţa faţă de vizitatorii suspecţi, eliberarea bonului de casă şi aranjarea „mărfii“ pe mese sau pe rafturi la încheierea zilei.

3. Paradoxal este că, deşi „producţia“ de carte în România de azi este, potrivit estimărilor, cea mai mare din întreaga sa istorie, doar puţin peste jumătate din titluri se distribuie prin librării.

Nu mi se pare însă că numărul cititorilor a scăzut într-o asemenea măsură încât să fie un motiv de panică. Cred mai degrabă că, odată cu schimbarea suportului, s-au schimbat obiceiurile acestora. Şi chiar dacă ar fi adevărat, necazul mare nu ar fi descreşterea numărului de cititori, ci tipul de lectură pe care-l practică cei care continuă: ocheada, privirea de sus ori cu coada ochiului, graba de a vedea ce urmează sau unde „bate“ autorul, impresia foarte ascuţită că „procesează“, că nu citesc etc. Cât priveşte numărul librăriilor din Cluj, mărturisesc că nu-l ştiu. Le frecventez doar pe cele şase (dacă bine am numărat!) din Centru, cu toate admirabile şi cu slujitori pe măsură.

Şi, da, nu e deloc o bucurie să auzi că se desfiinţează librării importante, dar nu e nici o tragedie. Oricât de trist (de răspândit şi, se pare, inevitabil!) e fenomenul, mai e până a fi îndreptăţit să-l compari cu dispariţia lui Gibert Jeune, Montparnasse, Galerie Saint-Michel, Shakespeare and Company, ori a bouquinistilor de pe cheiurile Senei. À bon entendeur, salut!