Gheorghe Glodeanu

Spaţiul privilegiat al librăriei

1. Pentru mine, librăria a constituit întotdeauna un spaţiu privilegiat, aproape sacru. Este un teritoriu ce promite desprinderea de cotidian şi pătrunderea în lumea mirifică a imaginarului. De îndată ce am învăţat să citesc, am devenit un pasionat al cărţilor. M-am obişnuit să le identific în funcţie de colecţii şi de edituri. Era suficient să arunc o privire printre cărţile de pe rafturi ca să le descopăr în funcţie de preocupările mele. Între timp, lucrurile s-au diversificat extraordinar de mult. Oferta de carte este azi mult mai generoasă decât înainte de 1989. Unele cărţi, pe care le-am achiziţionat odinioară cu mare greutate sau la care doar visam, se găsesc acum pe toate rafturile bibliotecilor. Chiar şi noile apariţii din străinătate pot fi comandate pe internet. Îmi aduc aminte cât de anevoios găseam pe vremuri cărţile lui Mircea Eliade! Cât de greu am avut acces pe vremea când îmi pregăteam licenţa (1981) la volume precum La ţigănci şi alte povestiri sau Insula lui Euthanasius. Ca să nu vorbesc de L’Epreuve du labyrinthe sau de Fragments d’un journal! Din fericire, vremurile s-au schimbat. Dar şi vechile librării. Multe dintre ele s-au restrâns, s-au reprofilat sau chiar au dispărut, în locul lor apărând cafenele sau diferite magazine. Din fericire, au apărut şi librării noi. Oferta de carte dintr-o librărie modernă precum „Cărtureşti“ este extrem de generoasă. Săptămânal, apar lucrări interesante, astfel încât cititorului îi este foarte greu să ţină pasul cu această veritabilă avalanşă de carte. Se scrie enorm în România de azi. Ceea ce este foarte bine. Din păcate, nu întotdeauna există o selecţie riguroasă a valorilor. Ca să nu vorbim de proasta difuzare a cărţilor. Deşi interesante, unele dintre ele apar în tiraje confidenţiale şi sunt de negăsit. În calitate de autor, mă bucur când îmi văd cărţile pe rafturile librăriilor. Senzaţia este amplificată când observ că ele se şi vând, că au trecere, că se citesc.

2. Nu cred că literatura română este neglijată în favoarea traducerilor. Poate că acest lucru se întâmplă la anumite edituri. La altele, dimpotrivă, primează cartea românească. Diferenţe pot exista însă în promovarea cărţilor. Exceptând câteva mari edituri, celelalte au o difuzare foarte slabă. Cărţile lor nu pot fi găsite în marile librării. Doar pe internet.

De cele mai multe ori mă informez despre noutăţile editoriale din presa literară şi de pe internet, nu din librării.

3. Sunt convins că se mai citeşte în România. Poate nu chiar atât de mult ca înainte când nu prea existau alte alternative de petrecere plăcută a timpului liber, dar se citeşte. Cred că situaţia nu este atât de dezastruoasă precum se crede. Niciodată în România nu au existat atâtea reviste literare. Niciodată nu au fost atâţia scriitori şi edituri. Chiar dacă impresia paradoxală este aceea că se scrie mai mult decât se citeşte, toţi aceşti scriitori sunt şi cititori. Lectura ca delectare a cam dispărut. Lumea începe să citească tot mai multă carte de specialitate. Literatura beletristică a devenit apanajul filologilor. Dar nu în totalitate. Dacă nu s-ar vinde, nu s-ar publica atâtea titluri. Oricum, cititorul de azi este un privilegiat în comparaţie cu cel de dinainte de 1989. Accesul său la cultură este total diferit. Ceea ce este îmbucurător.

În ultimele decenii, am trăit în două oraşe: Baia Mare şi Satu Mare. Ca număr de librării, Baia Mare stă mult mai bine. Este un oraş universitar, unde există chiar o Facultate de Litere şi acest lucru se simte. Succes au mai mult librăriile din malluri. Făcându-şi cumpărăturile, oamenii mai intră şi la „Cărtureşti“. Spre deosebire de Baia Mare, în Satu Mare există o singură librărie „Cărtureşti“, destul de modestă, şi două magazine „Compas“ unde, pe lângă papetărie, există şi multă carte.

În ciuda problemelor legate de difuzare, datorită ofertei extrem de bogate, cititorul de azi se poate simţi un răsfăţat al cărţilor.