Ştefan Borbély

1. Nu mai intru demult într-o librărie „ca simplu cititor“, ci ghidat de prejudecăţi profesionale întemeiate. Ştiu ce anume caut, dar e la fel de adevărat că, în ordinea lecturii pe care o practic mai nou, procurarea unei cărţi de pe Internet a devenit prioritară, deşi i se adaugă taxa de transport (modică…) şi, câteodată, penibila obligaţie de a sta la cheremul curierului o zi întreagă. Librăria rămâne, aşadar, o opţiune de rezervă, dictată, în principal, de imperativul scurtării timpului de achiziţie. În privinţa „abordării“ ei, m-am convins de multă vreme că nu mai poţi avea „tot“, aşa cum se întâmpla înainte de 1990, când principala mea preocupare era să nu pierd vreo carte importantă. Deci, eram şi mai bine orientat. Pe atunci, amânarea lecturii constituia una dintre frumuseţile secrete ale vieţii noastre: cumpărai o carte nu pentru a o înfuleca pe nerăsuflate, ci pentru a o amâna pentru un „cândva“ incert, nedeterminat, asimilat unui viitor moment al intensităţii fericite. Această stilistică beatitudinară a lecturii nu mai există acum: se citeşte cazon, gâfâit, în cadenţă, eventual birocratic („se dau puncte“), cu atenţia crispată pe lozincile ideologice aflate la modă. Librăriile reflectă, şi ele, acest imbold de înregimentare frugală, care, în Occident, reprezintă decantajul unui metabolism cultural oarecum logic, asociat cu diversitatea, pe când, la noi, el s-a convertit într-o angoasă de standardizare. Prima impresie pe care o ai atunci când intri într-o librărie de la noi este că scriitorii noştri sunt infinit mai puţin mobili sub aspect tematic decât cei din afară şi că „trauma“ multora este în bună măsură construită, literaturizată. Se vehiculează inerţial câteva rame de interes generale (ceauşismul, disidenţii, sindromul carceral, mizerabilismul, erotismul nou, identitar sau protestatar), care sunt combinate în fel şi chip, cam cu aceleaşi rezultate. Poate că, în interesul recâştigării credibilităţii şi a cititorilor, ar trebui încercat şi altceva.

2. Dacă segmentul de răspuns de mai sus lămureşte, în parte, şi opinia mea referitoare la dezechilibrul dintre impactul de public al literaturii originale şi cel al traducerilor, nu pot să ascund faptul că atunci când trec pragul unei librării, reale sau virtuale, o fac şi cu vechiul frison electrizant de a vedea „ce mai e nou“. Înţeleg „noul“ în două feluri: din perspectiva ineditului epistemic şi literar global, specific cărţilor care se află în primul vagon al trenului cultural în care suntem urcaţi cu toţii, şi din aceea a „noului“ care poate fi definit în funcţie de ceea ce ni s-a ascuns sau prezentat parţial (sau distorsionat) înainte de 1990. Multe aspecte vechi ale literaturii şi culturii române sunt, de fapt, „noi“, fiindcă ele ne-au fost prezentate trunchiat sau premeditat fals, din cauza cenzurii. Nu dispunem nici azi de adevărul real al literaturii, a noastră şi al celor de proximitate sau europene. În consecinţă, admiraţia mea merge către acele nume consacrate de la noi care au interiorizat în mod autentic faptul că ne aflăm, din 1989 încoace, într-o paradigmă literară şi culturală cu totul diferită decât cea de dinainte, şi s-au decis s-o slujească angajat şi responsabil, lăsând în debara textele lor vechi şi bibliografia prăfuită cu care au migălit la ele. În beletristică, autorul ar trebui să fie cel dintâi care să-şi dea seama că evazionismele sale de atunci nu mai au sens acum şi că unele dintre producţiile lui sunt „datate“. Dacă priveşti din acest unghi specific librăriile noastre, îţi sare însă imediat în ochi cantitatea imensă, inutilă, de reeditări, nostalgice sau doar orgolioase, ale unor cărţi autohtone din anii ’70-’80, scrise de pe poziţia unor metodologii anacronice, temătoare. Cui prodest? Nicidecum unui tânăr frecventator de librărie, care caută altceva la o carte decât aroma ei de naftalină. Să-ţi reeditezi, azi, o carte în care ai vorbit voalat despre Nietzsche, Jaspers sau Spengler înseamnă să furi două căciuli: a ta şi a cititorului.

3. Se citeşte, dar nu numai cărţi tipărite, ci şi multă literatură online. Sporeşte, mi-a spus cineva avizat, cererea de carte audio. Altfel spus – şi asupra acestui aspect ambiguu ar trebui să reflectăm, inclusiv din punct de vedere creativ –, există un interes crescând pentru literatura simplificată, pentru opera denudată, redusă la „esenţial“. Mi-a povestit un amic cât de mare i-a fost plăcerea atunci când a „citit“ Muntele vrăjit în cele cinci ore pe care le-a avut de condus între două oraşe din Germania. Ca să nu rămâneţi cu impresia că sunt un „fan“ al siluirii literaturii, vă mai răpesc niţel din timp doar pentru a preciza că admir sincer, responsabil şi solidar, „nebunia“ scriitorului român de a se lansa în elaborarea unor romane de 500-700 de pagini şi de a crede în eficienţa lor socio-estetică. Cât timp există editori dispuşi să le preia, rămâne bucuria, a lor şi a noastră. Însă, dacă tot vorbim de abundenţă editorială, să menţionăm şi faptul, tot acoperit de adevăr, că nu numai că se lucrează enorm în literatura noastră recentă (sute şi mii de birouri personale zumzăie), dar că prezumtivii autori sunt şi dispuşi să investească sume considerabile ca să-şi vadă opera publicată. A cam dispărut din circuitul nostru editorial selecţia calitativă prealabilă a manuscrisului. Abundenţa de cărţi se explică şi financiar: avem scriitori care-şi termină seara manuscrisul, a doua zi trec pe la casieria editurii şi peste o săptămână îşi lansează (cu mult fast) producţia. …Şi, ca să nu uit întrebarea Dumneavoastră: le şi scot la vânzare, nu doar în librării (acolo unde locuim noi sunt numeroase), ci şi prin intermediul unei înfloritoare economii diafanizate. Traducerile, multe dintre ele, nu fac nici ele excepţie.