„sunt ignorat nefiind ignorant“

Pentru „dosarul“ din acest număr al Revistei Apostrof, am propus redacţiei câteva schimburi de mesaje cu acest scriitor calificat de poetul Ştefan Baciu ca „avangardist de unul singur“. Sunt documente, cred, elocvente pentru momentul când se încerca o „reabilitare“ şi o readucere în actualitate a unei figuri interesante pentru aria avangardistă a scrisului românesc din anii ’30 şi următorii. Căci V.V. Martinescu (care nu îşi scria niciodată numele şi prenumele cu majuscule), chiar neînscris în vreo grupare novatoare de tip avangardist, a întruchipat mai toate caracteristicile spiritului de frondă, de nesupunere faţă de convenţiile literare‚ manifestat în aceste medii. A anticipat, cu o „sinceritate subversivă“, sfidările tânărului Geo Bogza din perioada revistei unu şi ale „generaţiei războiului“. A rămas mereu un scriitor marginal, unele cărţi ale sale au fost interzise de cenzura militară a anilor ’40, iar după război a fost întemniţat de trei ori (după ce îi trimisese clandestin la Paris lui Virgil Ierunca, texte contra regimului comunist), fiind graţiat abia în 1964. De atunci n-a apărut decât foarte rar în presa literară. În ce mă priveşte, am încercat să fac câte ceva pentru publicarea scrisului său – mai întâi în câteva reviste, apoi în mica antologie Ştiri despre Victor Valeriu Martinescu (Editura Cogito, Oradea, 1995). Ion Simuţ a avut şi el iniţiative în acelaşi sens. Din păcate, V.V.M. a murit cu un an înainte de apariţia Ştirilor. Rămân aceste câteva schimburi epistolare legate de colaborarea mea la Dicţionarul scriitorilor români, coordonat de Mircea Zaciu, Marian Papahagi şi Aurel Sasu, apoi de alcătuirea volumului amintit. Acestea oferă informaţii preţioase privind viaţa şi mai ales opera scriitorului, mult afectat de foarte dificila readucere în atenţie a operei sale. Scrisorile vorbesc şi despre starea deplorabilă în care se afla omul V.V. Martinescu, rămas fără un domiciliu stabil, ameninţat de demolările dictatoriale ceauşiste din zona „Acropolei“ ce urma să fie „Casa Poporului“, cu scrieri confiscate la percheziţiile Securităţii. Inegală valoric, această operă are totuşi câteva momente demne de reţinut de istoria noastră literară. Cel ce se autointitula, îndeajuns de emfatic şi orgolios, „Marele Contemporan“, nu fără, totuşi, un pigment de ironie a insului ce se ştia sortit marginalizării, a făcut o figură originală în lumea boemei intelectuale a epocii. A lăsat un mare număr de scrieri rămase în manuscris, dintre care am ales cândva texte remarcabile, dar mai rămân de selectat exigent pagini rezistente estetic din mulţimea de texte astăzi datate, afectate de poza hiperbolică pe care o afişa, poate şi ca o compensaţie a unei timidităţi ce avea nevoie de masca Eroului şi a Cugetătorului – acesta nelipsit nici el de profunzime. Căci a fost un om foarte cultivat – avea dreptate să se considere un „ignorat nefiind ignorant“. Când fixasem o întâlnire cu el în casa prietenului său Gheorghe Dumitrescu, eu urcam cu liftul, poetul cobora scările…