Ion Vartic, Despre Premiile USR

Citind nominalizările la Premiile Uniunii Scriitorilor am observat, acum, în primul rînd, salutara înnoire a compoziţiei juriului. Apoi, la fel de salutară mi s-a părut varietatea nominalizaţilor, fiindcă apar, în fine, nume noi întru totul binevenite. Nu e la mijloc o întîmplare, se vede că lucrurile acestea au fost calculate spre a ieşi cît mai bine în evidenţă. Tocmai de aceea am rămas surprins că rezistă încă şi acum barocul premiu struţo-cămilă intitulat „Critică, eseu, istorie literară, memorialistică, jurnale, publicistică“. E un altoi de specii nu numai absurd, ci şi neprofesionist, cu totul bizar la o uniune profesionistă de creatori. Altădată, în anii ’70-’80 ai secolului trecut, fericiţi editorial, la Editura Cartea Românească apărea o serie excepţională, la care cărţile de eseuri erau marcate pe copertă şi cotor cu un e (de exemplu, primele trei volume ale Temelor lui Manolescu au această siglă), iar volumele de critică şi istorie literară erau marcate cu un c (de exemplu, aşa apare tripticul La sfîrşitul lecturii de Alexandru George). Editura făcea deci o diferenţiere clară între speciile critice, fapt care se regăsea şi în premiile pe care le acorda pe atunci Uniunea Scriitorilor. Premiul pentru eseu era deci independent, deoarece cartea premiată putea să aparţină, evident, nu numai unui critic, ci şi unui poet sau prozator (ca de pildă Meteorologia lecturii a lui Radu Petrescu). Adaug încă un exemplu, referindu-mă la două cărţi de Valeriu Cristea: Interpretări critice candida la premiul pentru critică, iar Spaţiul în literatură, la cel pentru eseu. Aşadar, cele două premii ar trebuie să redevină independente. După cum, ca să dau alte exemple generice, este nedrept ca volume de memorialistică şi jurnal – precum Caietul albastru al lui Balotă (care e şi una şi alta) sau jurnalele lui Zaciu şi Livius Ciocârlie – să rămînă îngropate în ghirlanda absurdă de specii pe care o are acel premiu struţo-cămilă, în loc să fie puse în evidenţă printr-un premiu la o categorie de sine stătătoare. Putem să verificăm în nominalizările care se făceau odinioară că o carte precum Anti-damblale a lui Radu Cosaşu nu este nici eseu, nici critică literară, nici memorialistică sau jurnal, ci publicistică în cel mai pur sens al cuvîntului şi că, aşadar, ar trebui să intre la un premiu separat. La urma urmei, pentru un scriitor prestigiul unui premiu al Uniunii este important, iar nu gratificaţia anexă, care poate fi mai mică deoarece punga e mai subţire.

În sfîrşit, am observat că, după mulţi ani în care la secţiunea „Dramaturgie“ apărea mereu precizarea „nu se acordă“, anul acesta există patru nominalizări. Sigur, un juriu de literaţi poate fi intrigat de faptul că nu mai există astăzi, aproape niciodată, o piesă de teatru care să trăiască de sine stătătoare, ci una care seamănă mai mult cu un scenariu şi care se întregeşte doar montată pe scenă. Dar aşa arată noua literatură dramatică, cu o structură dezagregată în urma impactului pe care l-a avut teatrul absurdului asupra formei dramatice, aşa că ar trebui să fie stimulată pentru a evolua literar. În privinţa acestei secţiuni, aş avea o sugestie: am observat, cu satisfacţie, că în turbinca acelui premiu struţo-cămilă sunt nominalizate, în sfîrşit, şi două excepţionale exegeze teatrale. Ele ar fi meritat să fie trecute la o secţiune întregită ca titulatură: „Dramaturgie şi teatrologie“. Asta pentru că se poate întîmpla ca o exegeză teatrală dintr-un an să fie mai importantă pentru cultura românească decît o simplă piesă de teatru. E chiar cazul celor două cărţi despre teatru nominalizate anul acesta de juriul Uniunii Scriitorilor. E foarte bine că există aceste două nominalizări de teatrologie, fiindcă nu trebuie să se mai întîmple ceea ce s-a întîmplat acum cîţiva ani la Filiala Cluj, unde juriul a eliminat din competiţie o asemenea carte importantă pentru cultura noastră, precizînd într-un comunicat „savant“ că respectiva carte e una de „teatrologie“ (de parcă teatrologia n-ar avea nici o legătură cu literatura şi cultura română). Mai adaug că, făcînd aceste două nominalizări de exegeze teatrale, alături de cele de dramaturgie, Uniunea Scriitorilor dă o lecţie şi frivolului UNITER, care e tot mai nededat la citit şi care s-a obişnuit să facă simple nominalizări de nume, dar fără carte, întrucît de două decenii, la comanda iritată a dnei Alice Georgescu, ignoră de obicei exegezele teatrale serioase.