Alice Valeria Micu, Scris şi zile între memorie şi neputinţă

Într-un timp suspendat între constrângere şi memorie, între scris şi zădărnicie, Gellu Dorian şi-a construit un univers poetic în care zilele devin entităţi relativ autonome, cu destin propriu, iar poetul este martorul unui vid în continuă expansiune. Zilele unui timp infernal, volum apărut în 2024 la Editura Tracus Arte, nu este doar un jurnal poetic, ci o carte a aşteptării sterile, a căutării unui sens într-o lume tot mai lipsită de receptori ai poeziei. Este o carte despre singurătatea scriitorului şi despre lupta cu timpul, despre ciclurile seci ale existenţei şi imposibilitatea de a rupe cercul repetiţiei.

Arhitectura tricamerală a volumului, care funcţionează ca o unică entitate perceptibilă din trei perspective, este articulată pe câteva axe esenţiale, cum ar fi sacrificiul inutil al poetului, văzul multiplu şi creator al celui care scrie cronica timpului gol, angoasa literară şi dimensiunea spirituală a poeziei. Gellu Dorian nu şi-a părăsit nicio clipă Coşula natală, pe care o regăsim intricată în poemele sale, ceea ce i-a dăruit tonul aparent blând, discursul domol, dar plin de versuri memorabile, de imagini ce construiesc secvenţe surprinzătoare. Chiar integrarea strofelor clasice, cu prozodie, este nu doar o demonstraţie a capacităţii creatoare a poetului, un element cu muzicalitate, ci şi un ecou al surselor de inspiraţie, al unei discipline interioare, al fibrei sensibile care generează creaţia, un descântec menit să vindece o lume bolnavă; „ochiul tău drept se afundă în sine/ zile în şir a tot trecut prin el infinitul/ şi n-ai ştiut de e rău de e bine/ să vadă prin el cum trece finitul“.

În povestea zilelor săptămânii, fiecare zi poartă propria povară, dar toate sfârşesc în vid şi stagnare, precum nişte timbre în clasorul existenţei. „Luni e un raft plin de cărţi pe care nu le poţi atinge“, o casă pustie precum o bibliotecă plină de inutilităţi, o cunoaştere inaccesibilă, o cultură zidită şi o inacţiune impusă. Marţi pare blestemată în continuitatea unui destin potrivnic, iar miercuri devine ziua răstignirii interioare, când „gândurile se înfig în creierii tăi ca nişte cuie“. Vineri se reduce la biologic şi primar, ascunzându-se „în blidul de fasole“, iar duminica, repaosul sacru devine un timp suspendat, golit de orice sens: „aştepţi să se facă din nou luni“. E un labirint kafkian, cu personaje captive într-o repetiţie necruţătoare, fără şansa unei evadări autentice. Aşa cum în Procesul, Josef K. este prins într-un mecanism birocratic absurd, lipsit de o finalitate clară, zilele poetului nu sunt etape ale unui parcurs, ci variaţiuni ale aceluiaşi gol, în care singura certitudine este lipsa oricărui progres. Timpul nu mai curge, ci se învârte în cerc, iar creatorul, prins între memorie şi neputinţă, consemnează acest ciclu cu luciditate amară.

Gest simbolic, actul aşezării cărţilor în bibliotecă e o autoconstruire, căci legătura cu cărţile scrise nu se rupe odată cu tipărirea lor, poetul le locuieşte. În Poemul de marţi, această acţiune aparent banală capătă rezonanţe mitice: poetul se zideşte în propria bibliotecă, aşa cum Ana lui Manole a fost sacrificată pentru a da stabilitate mănăstirii. Zidirea cărţilor nu este doar o ordine fizică, ci o încercare disperată de a fixa literatura într-un timp care ameninţă să o şteargă. Poetul este atât ziditorul, cât şi cel zidit, un Uroborus prins între nevoia de a scrie şi conştiinţa propriei irelevanţe, căci „zideşti şi te zideşti într-o risipă de sine“. Cel ce zideşte cărţi şi pe sine deodată e şi cel care îşi creează dimensiunea fiinţei, propriul adevăr, creator şi dumnezeu al propriilor ficţiuni devenite literatură: „nu ţi-e teamă de nimic, atîta timp cît ţii în braţe vieţile/ atîtor personaje ale unei lumi/ care n-a trăit niciodată cu adevărat,/ n-a murit niciodată. Dar trăieşte peste ani/ ca iluzia ta în lumea cealaltă“.

Poetul, martor inutil, măcinat de disperarea de a nu fi citit, aduce la suprafaţă unul dintre cele mai devastatoare momente ale volumului în Duminica de lucru, unde îşi asumă eşecul absolut al literaturii ca formă de comunicare: „tu scrii toate astea şi nici nu crezi că vreodată cineva/ se va sinchisi să se uite peste zilele tale“. Această frază concentrează una dintre marile angoase ale scriitorului contemporan: scrisul devine un gest automat, o eliberare personală care nu mai are ecou în afară. Dacă în alte epoci poetul era profetul societăţii, acum este un scrib care îşi umple propriul timp, dar care nu mai are cititori reali.

Duminica unui poet nu este diferită de oricare altă zi a săptămânii, căci poezia nu ţine o condică de prezenţă, iar poezia nu are nevoie de disciplina prozatorului de a scrie zilnic pentru a fi în formă. Săptămâna de sărbătoare are toate zilele duminici, iar în a treia versiune săptămânală, zilele nu mai au nume, ci doar un număr, ca un protest în faţa reducerii identitare a fiecărei persoane la un cod numeric. Poemele acestui capitol sunt interconectate de privire, de văz, ca leitmotiv tutelar. Sciziunea e atât de puternică, încât în ochiul drept se întâmplă lucruri diferite de ochiul stâng, iar ideea se regăseşte în câteva poeme. Asemeni lui William Wordsworth, ochiul lui Gellu Dorian percepe, dar şi completează ceea ce vede, cu propria creaţie, simţind enorm şi uneori văzând monstruos, ca să-l parafrazez pe Caragiale, cum e în poemul Duminicăjoi, un tablou suprarealist: „din ochi sar o mie de chipuri asemănătoare cu al tău/ şi toate intră în ochii tăi/ şi devii cu o mie de clipe mai viu decît ieri“. Poetul trăieşte, astfel, vieţile tuturor şi îşi doreşte să trăiască, prin creaţie în fiecare dintre aceştia.

Poemele lui Gellu Dorian oscilează între melancolie şi ironie, între acceptare şi revolta surdă împotriva propriei inutilităţi. Într-o lume în care literatura este tot mai des considerată un lux sau un exerciţiu de vanitate, Zilele unui timp infernal capătă dimensiunea unui manifest al scriitorului condamnat la irelevanţă, precum Poetul din A treia zi, 15 ianuarie 2022, un nenumit Eminescu: „Şi dintr-odată vezi ceea ce ei nu văd,/ În cristelniţă plîngînd numele lui,/ Prin iarbă doar şoaptele numelui lui crescînd,/ Prin curtea copilăriei alergînd doar numele lui/ Singur,/ Cu tristeţea lumii pe chip,/ O amintire tristă şi frumoasă“.

Deşi volumul are un ton preponderent sceptic şi melancolic, ecourile religioase sunt omniprezente, dar nu sub forma unei speranţe, ci mai degrabă ca ritualuri goale, sunete care urcă spre cer fără să primească un răspuns. Toaca din clopotniţă „urcă la cer tot ce-i pământesc, fără a urni din loc decît auzul“. Ritualul există, dar nu mai are putere. E lipsit de o dimensiune spirituală reală. Această pendulare între sacru şi gol este una dintre marile teme ale literaturii postmoderne: poetul rămâne singur în faţa tăcerii universului, fără certitudini, fără profeţii, doar cu un lung monolog adresat nimănui.

Gellu Dorian nu scrie despre o etapă anume, ci despre o stare universală a literaturii şi a creatorului modern: conştiinţa faptului că scrisul nu mai salvează nimic, că nu mai poate fi garantul memoriei şi că poetul este condamnat să fie propriul său cititor. „Aştepţi să se facă din nou luni“, aceasta este poate cea mai tragică şi mai reală concluzie a cărţii. Nu mai există începuturi reale, ci doar repetiţia mecanică a zilelor şi a scrisului, într-un timp care nu mai promite nimic, căci „în acele versuri e toată muţenia mea de azi“.