Ioana Ursu, Doar 2,60/1,30 – pentru sine

Subintitulată „Poezie“ şi deschisă de mottoul tradus chiar de autor din Coriolan, al lui William Shakespeare (percepţia individuală a virtuţilor şi raportul oricând interschimbabil între mormântul şi jilţul oratorului, ca antitetice şi inevitabile limite umane), cea mai recentă apariţie editorială a poetului Horia Gârbea (O maşină pentru zburat, Editura Neuma, 2024) adună 32 de poezii grupate în trei cicluri, intitulate insula fericiţilor (16 poezii), moara (7 poezii), maşinăria (8 poezii – 3 cu iniţială majusculă, spre deosebire de toate celelalte ale volumului, care încep cu minusculă), ultima apărând fără titlu pe ultima copertă, lăsând astfel impresia unei addenda, unei erate nenecesare sau unui glosar fără referent, ca invitaţie de a căuta sensuri dincolo de „explicit“, adresată unui cititor harnic.

O poezie geometrizată, nu pe figuri grafice realizate prin unirea cuvintelor-cheie, ca la Ion Barbu (v. Lava – care curge din crater, Munţii – care îşi înalţă orgolios spre cer piscurile, Copacul – care îşi rotunjeşte coroana la renaştere), ci din cuvinte al căror prim sens, denotativ, dezvoltă imagini reperabile în realitatea imediată, dar al căror ultim sens, aproximativ sau conotativ, construit din puncte şi linii ca în alfabetul Morse, ordonează idei încifrate în forme simbolice: creaţie (în cărţi – dreptunghi şi pătrat), perfecţiune (în corola florilor, ceaşcă, pahar, ochi, spirale – cerc răsucit, clopot, măr, crater, lună, ceas – cercuri), cuvinte semnificante (în ţânţari şi pietricele – puncte), enunţ ambiguu (în şarpe şi şurub – linii). Abia la ultima poezie din volum (punctul: „între cuvântul stea/ şi cuvântul înger/ se poate pune o virgulă// între numele îngerului/ şi numele meu/ se pune punct“), vom putea desluşi mesajul poetului încifrat în puncte şi linii: asocierea între stea şi înger se face natural, sacralitatea fiindu-le notă comună, pe când între înger şi poet (într-un elan autoflagelant al eului creator aflat în impas inspiraţional) nu pot exista puncte de congruenţă, ci doar un fatal, de final, punct.

Ne va fi foarte greu să-i stabilim lui Horia Gârbea genealogii literare ferme, eclectismul imaginarului poetic şi diversitatea limbajului artistic părând că vin substanţial din nodurile şi semnele lui Nichita, deşi e evident că prieten mai bun îi este Sorescu, de la care pare că a prelucrat în registru ludic modelul ironic al fabulei lirice, în loc de scurta naraţiune-parabolă consacrată urmată de morală (închinarea lui Villon), o abundenţă de cuvinte care să disipeze iniţial reperele spaţio-temporale, dezorientându-şi astfel cititorul, pentru ca abia spre sfârşit să-l dezmeticească, prin tâlc. Totul imprevizibil, nu ştii când va vorbi despre cuvântul-titlu, nu ştii ce consistenţă va avea el în structura textului, nu ştii dacă nu e totul doar o capcană lingvistică. Până la final, când afli, ca de la un om de ştiinţă credibil (a nu se omite formaţia iniţială a autorului), ce-i cu tornadele, cu zugrăvirea de unul singur a zidurilor, cu şurubul ori cu arhisuficienta arie a dreptunghiului de 2,60*1,30.

Poezia care deschide partea I, intitulată insula fericiţilor, o artă poetică, se numeşte îmi zugrăvesc singur casa; nimic spus întâmplător până la final, doar aparent nesigur, premeditat ambiguu: între un poet inspirat şi un zugrav anodin nu e nicio diferenţă semnificativă, doar complementaritate („…îndată ce un individ anodin/ îşi va zugrăvi singur casa/ tu să vii peste el/ cu pisica ta cu vinul tău şi cu îngerul/ şi să pictezi/ cu tuşul tău cel mai negru/ pe zidul proaspăt zugrăvit/ versuri nemuritoare“), poetul pictează peste culoarea zidului proaspăt vopsit de obscurul zugrav, folosindu-se de „instrumentarul“ de scris poezii: „ai nevoie în primul rând/ de o floare/ de o ceaşcă de ceai negru/ sau de cafea/ de o pisică tandră sau două/ ba chiar şi de un pahar de vin/ dacă este din cel mai bun// mai ai nevoie apoi/ de un înger dar nu de oricare/ să fie îngerul tău să aibă ochii mari/ umeri rotunzi şi aripi complet nevăzute“). Doi creatori, banalul muncitor şi talentatul poet, într-unul singur. Poezia e suma muncii „salahorului“ cuvântului şi unicităţii inspiraţiei artistice.

posesiuni înşiruie 13 nume de personalităţi canonice spre a le asocia cuvinte care trimit la obiect-subiectul definitoriu pentru percepţia istorică a fiecăruia (spirala lui Fibonacci, şarpele Evei, pisica lui Dalai Lama şi a lui Deng Xiaoping, şurubul lui Arhimede etc.), în esenţă, o descoperire certificată marcă înregistrată. Rămâne ca doar eul creator şi alţi 59 de oameni să-şi lămurească „posesiunea“ comună de 1 km pătrat. O asociere care intrigă, numeralul asociat (60) trimiţând la ora completă, rotundă (cât omul rătăceşte prin lume spre a-şi împlini destinul), ceasul Terrei (cercul, din care şi eul poate demonstra, cu acte, că îi aparţine un dreptunghi – în realitate, un arc de cerc – de 2,60 pe 1,30, un petic arhisuficient pentru o ultimă misiune terestră, înmormântarea: „împart un kilometru pătrat/ cu alţi 59 de oameni/ dar nici un petic din el/ nu e numai al meu/ în afară de/ suprafaţa standard de înhumare/ 2,60 pe 1,30 metri/ o dar este mai mult/ de cât am nevoie“). Morala devine evidentă abia acum: condiţia umană tragică trebuie reevaluată şi citită în cheie postmodernistă, respectiv că omul îşi poate depăşi condiţia doar prin camuflarea tragicului metafizic în banalul hierofaniei eliadeşti. Strada (teluricul) umanizează, însă moartea e ubicuă. Deşi nu contează deloc, fiindcă nu e selectivă, moartea le va planifica tuturor rândul. Sfârşitul nu e aici, se va vedea acest lucru când se vor dezgropa morţii.

Eşti inventatorul „Maşinăriei“ (M) „pentru tine“, maşina pentru zburat din titlu, care, de fapt, e o maşină pentru visat, o utopie (evidentă dacă evaluezi pragmatic desenul de pe prima copertă: un fel de insectă cu 10 aripi-vitraliu orientate haotic în toate direcţiile în timpul zborului, semn al lipsei azimutului, sensului existenţial, probabil un zbor pe loc, o levitaţie tibetană a mileniului 4, în aşteptarea ei. Intri în M şi poţi materializa orice doreşti, dar în vis („Să intri în ea şi-orice lucru doreşti/ Să-ţi apară în vis, să-l priveşti.“). Cel mai complicat moment în elaborarea M este proiectarea, fiindcă ia prea mult timp şi rămâne mult prea puţin pentru beneficii, aşa că decizia simplă, conformistă, pare inevitabilă: să rămână la fel cum era înainte de M, fiindcă doar aşa cei doi mai pot rămâne împreună puţin („Să visăm la fel ca-nainte,/ Fiecare după cum ştie“), restul e fantezie. Pentru transportul (în) comun, variantele pământene şi aeriene consacrate ar asigura orice nevoie de mişcare în doi, clasică („Şi, ca să fim împreună puţin,/ Să folosim trenul sau un zeppelin“), sugestie a observaţiei unui cunoscător autorizat de experienţă: iubirea rămâne aceeaşi, indiferent de timp şi spaţiu.

Pentru înţelegerea poeziei lui Horia Gârbea, în cheia potrivită şi pentru a nu aluneca în încadrări comune, sunt absolut necesare lecturile esenţiale ale ultimului secol literar românesc, atât cât să se acopere orice experiment avangardist în care ironia neomodernistă a lui Marin Sorescu să se suprapună ludicului dadaist, iar subtila idee modernistă a lui Lucian Blaga să taie banalul cotidian postmodernist al lui Mircea Cărtărescu. Când toate acestea ajung la informul şi straniul melanj primordial, doar joaca de-a recombinarea cuvintelor îi mai rămâne poetului pentru a configura o inedită şi originală identitate post-postmodernistă.