Ion Bogdan Lefter, Alţi Hamleţi, alte contribuţiuni
..Şi lista Hamleţilor de pe scenele româneşti ale ultimei jumătăţi de secol îi mai include, între alţii, pe… (continuare din numărul trecut):
al lui Alexandru Tocilescu de la Teatrul „Bulandra“, din 1985, cu Ion Caramitru excepţional în rol, tulburat ca personajul său, sumbru-enigmatic, fascinat de misterele vieţii şi-ale morţii, finalmente atras de abisul lumii de dincolo, dar şi luminos ca el însuşi, elegant, inteligent ca amîndoi, actorul real şi eroul ficţional, de unde eclatantul succes britanic de după trecerea peste pragul anului 1989, cînd spectacolul a putut călători spre Englitera;
al lui Tompa Gábor de la Naţionalul din Craiova, din 1996, despre care am scris atunci ca despre o formidabilă identificare a adevăratului autor în fantoma tatălui, declanşator de facto al acţiunii, al piesei, căci ea/ el dezvăluie crima, drept care regizorul ni-l înfăţişa pe Hamlet-seniorul aşezat la o masă de scris, cu guler elisabetan, ipostază a lui Shakespeare însuşi; iar Adrian Pintea, interpretul fiului, intra în rol direct din realitatea contemporană, din cabina teatrului, reconstituită în avanscenă, Hamlet-juniorul rostindu-şi primele replici în timp ce se machia actoriceşte;
al lui Vlad Mugur de la Naţionalul clujean, din 2001, pe ecranul unui televizor conectat la un video-casetofon, căci, nemaifiind timp să ajungem la Cluj, ne-a fost oferită, membrilor juriului Galei UNITER din primăvara lui 2002, filmarea montării testamentare a regizorului, stins din viaţă în vara precedentă, la o lună după avanpremieră, cîştigător – deci – postum al Premiului pentru cel mai bun spectacol din stagiunea 2000-2001;
al lui László Bocsárdi de la Teatrul bucureştean Metropolis, din 2009, cu marele dulap-bibliotecă în rotaţie centrală, protagonistul fiind interpretat de Marius Stănescu, titular şi în Hamletmachine, rescrierea problematizantă a lui Heiner Müller care se juca, în montarea lui Dragoş Galgoţiu, din 2006 la Odeon, într-un paralelism de creaţie actoricească plin de tîlcuri (pe deasupra, Bocsárdi îl distribuise în rolul lui Claudius pe Sorin Leoveanu, Hamletul lui Vlad Mugur…);
al lui Victor Ioan Frunză, tot la Metropolis, din 2017, cu Andrei Huţuleac, în tetralogia shakespeariană de-atunci şi de-acolo a „directorului de scenă“ (cum a ţinut dintotdeauna să-şi spună autorul), Hamlet devenind voletul contemporan, televizual al operei shakespeariene; versiunea mai veche a aceluiaşi regizor, de la Teatrul de Stat „Csiky Gergely“ din Timişoara, din 2003, cu Balász Attila, am văzut-o iarăşi filmată: uimitoare transpoziţie a întregii acţiuni pe „portativul“ unei căi ferate, pe „drumul vieţii“ şi – finalmente – şi-al morţii;
al italianului adoptat de România, Roberto Bacci, de la Naţionalul clujean, din 2012, cu Cristian Grosu captiv în interiorul şi-n jurul unei structuri metalice care-i organizează şi-n acelaşi timp îi limitează mişcările în spaţiu, obligîndu-l la zbucium histrionic, pînă aproape de contorsionism;
sau al aceluiaşi Tompa, de la Teatrul Maghiar de Stat tot din Capitala transilvană, reinterpretare recentă, din 2021, la care am mai făcut referire într-o secvenţă anterioară…
Oare pot fi considerate contribuţiuni anglistice spectacolele după piesele Bardului sau ale altora care au scris şi scriu în limba lui? Cronicarul teatral al României literare de dinainte de 1989, Valentin Silvestru, critic de anvergură, erudit şi subtil, a descris în repetate rînduri (re)interpretările regizorale ale unor mari texte drept „exegeze scenice“. Dacă – aşadar – shakespeariene, probabil – nu-i aşa? – „shakespearologice“! Silvestru – contestat după 1990 pentru compromisurile din vechiul regim, stins repede din viaţă, în 1996, practic uitat astăzi, deşi – între altele – a patentat… „caragialeologia“. În ce mă priveşte, am susţinut nu cu mult timp în urmă că noutăţile exegetice poate cele mai interesante privitoare la Nenea Iancu, dar şi la Ion Creangă, ne-au fost oferite în ultimele cîteva decenii mai ales de către regizorii care i-au urcat şi i-au relansat pe scenele teatrelor. Fără să-i uităm nici o clipă pe cei cîţiva profesionişti critico-literari de clasă care s-au ocupat nu atît de Humuleştean, cît de I.L. şi de întregul lui „clan“…
Prin urmare, cum să definim specializarea? Ce este – de fapt – un anglist, un americanist, un anglo-americanist? Strict administrativ vorbind, absolvenţii de studii universitare cu atare profil se califică. Totuşi, chiar şi fără patalama, sînt şi alţi profesionişti cu practică îndelungată în materie, în timp ce nu toţi „diplomaţii“ îşi văd de meserie, deh!
Şi poate că sînt de luat în seamă şi alţi contributori ocazionali, însă consistenţi. Dacă tot am evocat Hamleţii clujeni din 2012 şi din 2021, şi anume în Apostroful de pe-aceleaşi maluri ale Someşului, s-o aduc în… scenă şi pe Mihaela Ursa, remarcabilă eseistă şi teoreticiană a literaturii, profesoară la Universitatea „Babeş-Bolyai“, în a cărei Indisciplină a ficţiunii. Viaţa de după carte a literaturii (Casa Cărţii de Ştiinţă, tot din Cluj, 2022) apare o secţiune intitulată Îmblînzirea lui Shakespeare (p. 242-268). Shakespearoloagă sau nu?!
Sau: contribuie la domeniu Roxana Patraş, autoarea studiului The Remains of the Day. Literature and Political Eloquence in 19th Century Romania (Aracne editrice, Canterano, Rome, 2018)? Absolventă de Engleză (în 2005, în combinaţie cu specialitatea B Româna, asemeni altora…), cu evoluţie profesională în direcţii precum critica aplicată, teoria literară şi culturală etc., cercetătoare la Universitatea „Al.I. Cuza“ din Iaşi, nu la Litere, ci la Institutul de Cercetări Interdisciplinare din cadrul Departamentului de Ştiinţe Socio-Umane. Cartea referindu-se la secolul al XIX-lea românesc în englezeşte şi sub un titlu care-l reia glumeţ-metaforic pe cel al romanului lui Kazuo Ishiguro tradus la noi ca Rămăşiţele zilei, cîştigător de Booker Prize în 1989, iar autorul, mai tîrziu – de Nobel, în 2017, după ce ecranizarea din 1993, regizată de James Ivory, cu Anthony Hopkins şi Emma Thompson, sporiseră faima cărţii…
Sau, alt exemplu: este sau nu măcar un pic anglist sau shakespearolog criticul de teatru Octavian Saiu, care a publicat la un moment dat Hamlet şi nebunia lumii (Editura Paideia, 2014), culegere de eseuri despre piesă şi despre cîteva montări internaţionale? Dacă ţinem cont de faptul că autorul se împarte între Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică – UNATC din Bucureşti, cea din Sibiu, românofone, şi cea din Otago, Noua Zeelandă, unde şi-a obţinut cîndva doctoratul în Literatură comparată şi în limba – fireşte! – engleză, tot acolo rămînînd cercetător afiliat, conferenţiar şi la alte universităţi internaţionale, între care Meiji din Tokyo, nu în japoneză, ci tot în idiomul Albionului, s-ar zice că da! (Altă carte a sa, În căutarea spaţiului pierdut – Editura Nemira, 2008; trad. engl., In Search of Lost Space, UNATC PRESS, 2010 –, am recenzat-o cîndva în Critical Stages. The IATC webjournal, „organul“ Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru, în 2011, cum altfel decît tot în englezeşte?!; începusem şi o cronică la Hamlet şi nebunia lumii, însă n-am dus-o pînă la capăt, zace neterminată într-un fişier pe care l-am tot mutat dintr-un computer într-altul…)
Şi să mai amintesc traducătoarele şi traducătorii, cu sau fără patalama universitară, care cunosc bine şi iubesc englezeasca şi americăneasca, benedictine şi benedictini ai transpunerii literaturilor anglofone în româneşte, de la numele mai vechi, precum, pe lîngă cele pe care le-am mai pomenit, Frida Papadache, Petre Solomon sau Antoaneta Ralian, pînă la ale congenerelor şi congenerilor mei Ioana Ieronim, Irina Horea, George Volceanov, Mihai Moroiu, Mihnea Gafiţa etc. etc. etc., pînă la seriile mai recente de tinere şi tineri care s-au alăturat în ultimii ani, ieri, azi şi-o vor face şi mîine, şi poimîine…
În cercuri concentrice tot mai largi, merită, de asemenea, să vorbim despre anglofilele şi anglofilii, americanofilele şi americanofilii de profiluri profesionale diverse, nume cu mari merite mediatoare şi glossatoare, de-un admirabil devotament, ignorate (numele) şi ignoraţi (şi ei…) cînd se fac bilanţuri ale domeniului. Chiar: exceptînd persoanele de faţă, se mai fac?!