Vladimir Tismăneanu, Unde eşti, copilărie?

După sfârşitul Războ­iului Civil spaniol, ai mei au petrecut cîteva luni într-un lagăr de refugiaţi în Franţa. Apoi au plecat, ca emigranţi politici, în URSS. Era pentru ei împlinirea unui vis: Uniunea Sovietică le apărea ca „patria socialismului“. Se identificaseră frenetic cu cauza comunismului, iar URSS era văzută drept locul sacru a ceea ce Czesław Miłosz a numit, în Gândirea captivă, Noua Credinţă.

Mama s-a lămurit destul de repede, dar nu avea alternativă. Născută la Botoşani, nu era basarabeancă (tatăl meu se născuse la Soroca), nu avea voluptatea serilor petrecute cu ceai, cîntece şi multă, multă votcă. A făcut Medicina în anii războiului. Sora mea Victoria s-a născut în evacuare în oraşul Kuibîşev (azi, ca şi înainte de bolşevism, Samara), în 1941. Rodica, cealaltă soră, s-a născut în 1944. Familia a revenit în România în 1948. Deci în nici un caz nu se poate spune (cum citesc în presa naţional-securistă şi neo-fascistă) că ai mei au adus comunismul. Nu au venit cu tancurile, ci cu trenul.

În anii războiului, mama a fost crainic, tata redactor la Radio Moscova, emisiunea în limba română. Mama a citit scrisorile prizonierilor de război români către familiile lor din ţară. Deci, iarăşi, nu ceea ce spun diverşii trepăduşi naţional-stalinişti şi fascişti. După ani de zile, o recunoşteau oamenii după voce. Rusa a fost vorbită în casă ocazional, deci nu ca limbă principală. Nu a fost limba mea maternă. Surorile mele o vorbesc foarte bine (a fost prima lor limbă). Nu este şi cazul meu, întrucât atunci când am mers la şcoala „Petru Groza“ ea încetase a mai fi „şcoală medie mixtă cu limba de predare rusă“. Am fost fascinat, ca atâţia alţii din generaţia mea, de adolescenţii partizani din „Tânăra Gardă“. Am citit cu pasiune Aşa s-a călit oţelul. Am râs citind Viţelul de aur şi am plâns, pe la 12-13 ani, văzând filmul Tragedia optimistă. Dar mi-a trecut destul de repede. Nu am crezut vreodată că pionierul Pavlik Morozov trebuia să-şi trădeze tatăl.

Am avut de la început o mare mefienţă în raport cu clişeele eroic-maniheiste. Structura mea este sceptică, nu apocaliptică. Îi admir pe marii revoltaţi, mă sperie posedaţii revoluţionari. Am observat minciuna încă din anii de şcoală primară: tatăl meu fusese exclus din partid pentru „fracţionism“. Ştiam că este un „soldat credincios“, deci nu puteam nici pricepe, nici admite această injustiţie. Am aflat destul de devreme că regimul se baza pe persecuţii în masă. Bunicii mei nu erau comunişti şi vorbeau liber în faţa noastră.

Cât îi priveşte pe ilegalişti, sunt multe de spus. Unii (prea puţini!) au fost de bună-credinţă (mă gândesc la un Tudor Bugnariu, Radu Stoichiţă ori Henri Wald). Cei mai mulţi însă s-au schimbat dramatic (ori şi-au arătat adevăratul chip) în momentul când au gustat din cupa puterii. Unii au redevenit „simpatici şi amabili“ când nu mai aveau pâinea şi cuţitul în mână. Alţii au rămas prizonierii miturilor ponosite ale juneţii lor cominterniste. Cât priveşte Armata Roşie, ea a salvat multe vieţi, dar a impus Europei de Est un sistem care s-a dovedit ostil valorilor umane. După 1945, stalinismul a inclus antisemitismul ca politică mai mult sau mai puţin deschisă. Un rol activ l-au jucat chiar unii evrei renegaţi, care au aplicat linia antisemită impusă de Stalin.