Iulia Micu, Mihail Sebastian, sub semnul aşteptării tragice

• Mihail Sebastian

În 29 mai 1945, acum optzeci de ani, se întâmpla acel crud accident care avea să întrerupă brusc viaţa în plină ascensiune a tânărului scriitor Mihail Sebastian. Amintindu-ne acest lucru, suntem tentaţi de fiecare dată să facem speculaţii, să imaginăm realităţi alternative, să ne întrebăm cum ar fi fost viaţa şi opera lui Sebastian dacă acesta ar fi părăsit România alături de tinerii lui prieteni criterionişti? Dacă invitaţia de a primi „un loc de lector“ la Universitatea din Ierusalim despre care îi scrie Nadiei Mărculescu în decembrie 1940 s-ar fi concretizat? Cum ar fi fost dacă ar fi reuşit să dea curs iniţiativei acesteia din urmă de a pleca în Statele Unite, devenind scenarist ori jurnalist de succes la New York, pe Broadway sau la Hollywood? Dacă în acea zi fatidică de primăvară scriitorul s-ar fi îndreptat spre Universitate pe un alt traseu? Cum ar fi ţinut Mihail Sebastian acel curs despre Balzac pe care îl avea în buzunarul costumului său subţire, de culoare verde? Şi, dacă ar fi trăit, cum s-ar fi confruntat cu cenzura întunecatului deceniu? Ar fi supravieţuit ca persona non grata, alungat în provincie, să zicem, împărtăşind soarta colegului său de la „Revista Fundaţiilor Regale“, Felix Aderca (alias Zelig Froim Adercu), ori claustrându-se, ca şi Bulgakov, în garsoniera din Calea Victoriei, imaginând lumi romaneşti care să corecteze toate neplăcerile contemporaneităţii opresive? Este foarte posibil, însă, ca Sebastian să fi fost arestat în 1948, odată cu lotul Pătrăşcanu. Atunci, el fie ar fi sfârşit în detenţie, fiind un alt sfânt al închisorilor, fie ar fi supravieţuit anilor de carceră şi ar fi fost reabilitat. Iar dacă ar fi reuşit să îşi completeze opera, să îşi rescrie Jurnalul, cât de mult loc ar mai fi lăsat, oare, în povestea lui pentru toate supoziţiile şi stilizările pe care cititorii şi criticii lui le fac astăzi?

Cert este că Mihail Sebastian nu ar fi ajuns, poate, fără a se reinventa, un romancier de prim rang, dar dacă ne gândim la minunata lui carte despre Corespondenţa lui Marcel Proust (1939), la publicistica sa de o extremă obiectivitate şi luciditate, la operele dramatice pe care le-a scris, putem intui cu certitudine că, dacă şi-ar fi continuat opera, Mihail Sebastian ar fi excelat în domeniul criticii şi al eseisticii, ar fi strălucit în dramaturgie. Astăzi, citindu-l, ne apare foarte limpede faptul că atracţia scriitorului pentru teatru s-a construit în strânsă legătură cu natura tragică, zbuciumată şi paradoxală a destinului său, de om strivit sub forţele care l-au fascinat cu strălucirea lor efemeră, forţe pe care a încercat mereu să le înţeleagă, şi al căror pericol, deşi l-a intuit cu maximă luciditate, nu a reuşit, totuşi, să îl evite.

Ca atare, evoluţia vieţii lui Mihail Sebastian a fost umbrită de o lungă serie de evenimente absurde şi contradictorii. De pildă, întâlnirea pe cât de hotărâtoare pentru vocaţia de scriitor, pe atât de nefastă, a tânărului student de numai nouăsprezece ani, cu filozoful Nae Ionescu, unul dintre profesorii săi, cel care va scrie controversata prefaţă antisemită la volumului De două mii de ani, situaţie îndelung analizată de critică. Pe de altă parte, ca avocat, scriitor şi, deopotrivă, marcat de identitatea sa de „evreu improbabil“, Sebastian avea să se simtă în asentiment cu scriitorul francez Marcel Proust, „creatorul de oameni“ pe care l-a citit, l-a admirat, şi l-a recenzat în repetate rânduri, despre corespondenţa căruia a scris – e drept, motivat de prinţul Anton Bibescu – frumoasa carte de exegeză pe care am amintit-o mai devreme. Chiar povestirea care deschide volumul Femei (1933) stă, incontestabil, sub influenţa scriitorului francez. Cu alte cuvinte, Proust a însemnat pentru Sebastian regăsirea Parisului anilor de formare, un fin analist al naturii umane, dar şi un frate întru acelaşi destin fragil, indecis şi tarat.

Cel mai mare paradox al personalităţii lui Mihail Sebastian a fost însă neprevăzuta lui dispariţie de pe scena vieţii, exact când parcursul său părea în sfârşit să se redreseze. Războiul se încheiase, îşi redobândise speranţele, iar visele începeau iar să i se împlinească. Cu două săptămâni mai devreme, în 12 mai 1945, îi scria fratelui său, Poldy, că i se promisese numirea la Legaţia din Paris. Cam tot atunci, trebuie să fi primit şi telegrama Nadiei Mărculescu în care aceasta îi mărturisea că intenţiona să-l ducă la Hollywood ca să scrie scenarii de film. Dar şi în Bucureştiul proaspăt eliberat, Sebastian începea din nou să strălucească. În februarie 1945, fusese numit Consilier de presă al Ministerului de Externe în Guvernul Rădescu. Apoi, chiar în ziua fatidică urma să ţină primul curs de literatură universală la Universitatea Liberă Democratică, iar cei de la Teatrul Comoedia (Odeon) tocmai îi ceruseră să semneze un nou contract pentru Steaua fără nume. Însă, oricât de absurd sau cinic ar părea, răpindu-l atât de fulgerător, moartea, de fapt, l-a eliberat. Privind multe dintre biografiile contemporanilor săi, înţelegem câtă dreptate avea Mircea Eliade, (şi Belu Zilber) făcând celebra afirmaţie controversată despre un „accident fericit“. Moartea a întrerupt la timp viaţa scriitorului care, hiperconştient de situaţia sa, a încercat să păstreze distanţa faţă de toate furtunile politice şi sociale din jurul său. Cu toate acestea, Sebastian devenise un intelectual incomod, renegat de evrei, considerat apărător al extremei drepte şi trădător. Vânat de antisemiţi şi văzut ca un susţinător al comuniştilor, el ar fi sfârşit oricum, mai devreme sau mai târziu, ca o victimă nevinovată a timpului său.

Dar indiferent cum i s-ar fi conturat destinul, Mihail Sebastian ar fi continuat, cu siguranţă, să se confrunte cu „problema evreiască“, cultivându-şi gustul iudaic pentru catastrofele intime. S-ar fi abandonat, fără îndoială, nesiguranţei şi neliniştii, s-ar fi simţit la fel de ostracizat, nefericit şi singur; şi-ar fi problematizat, negreşit, trăirile. Ar fi analizat cu aceeaşi privire limpede universul din jurul său, iar viaţa nu ar fi întârziat să-l pedepsească pentru acest exces de luciditate. La fel ca o clepsidră care, rotindu-se, obligă firele de nisip să treacă dintr-un recipient în altul, cu semn schimbat, fiecare moment al vieţii sale a fost marcat de un crud impuls de a se anula pe sine. Din perspectiva omului prins în „jocul valurilor efemer şi etern“ (De două mii de ani, 1935), sfârşitul său tragic nu face altceva decât să continue şi să completeze împrejurările paradoxale care i-au marcat existenţa, biografia.

Nici viaţa sentimentală a lui Sebastian nu face excepţie de la aceste întorsături ale sorţii. Marcată de accente dramatice, ea ne înfăţişează un scriitor melancolic, adesea resemnat în tristeţea lui, şi în acelaşi timp captiv în efemeritatea unor iubiri, atras de ele ca fluturele de lumina fierbinte a flăcării. Sentimental incurabil, Mihail Sebastian acordă iubirii un rol fundamental în completarea nuanţelor fatale şi contradictorii ale destinului său. Fascinat de alteritate şi obsedat de prăpastia dialogului cu celălalt, adesea imprudent tocmai din teama excesivă de a nu se abandona sentimentelor, de a nu aluneca de la pasivitate la implicare, va fi atras de femeile care îl curtează şi va sfârşi prin a fi cucerit doar de esenţe tari. Marea pasiune a vieţii lui, se ştie, a fost actriţa Leny Caler, o mare celebritate a scenei interbelice, evreică şi ea. A cunoscut-o pe când era deja căsătorită cu Scarlat Froda, cronicar dramatic, dramaturg, scenarist şi director al cotidianului cultural Rampa, unde colabora. Aşa cum deducem din Jurnal, sentimentele lui Sebastian pentru Leny cea „superbă“ şi „delicios îmbrăcată“, ale cărei „gesturi de o simplicitate adorabilă“ îl cuceresc de la bun început, vor evolua de la incertitudine: „nu ştiu cum o să ies de-aici“ (18 aprilie 1935), la obsesie: „Iată-mă amorezat, gelos pe toţi bărbaţii cu care s-a culcat, preocupat la fiecare moment de ce face, sau de ce ar putea să facă, fericit când surâde, nenorocit când e prea veselă, tremurând când îi aud glasul la telefon“ (10 iunie 1935), la paroxism: „Aveam aseară, plecând de la Leny sentimentul că, dacă m-aş sinucide în chiar noaptea aceea, aş face-o împăcat, aproape cu voie-bună…“ (6 februarie, 1936). Pasiunea pentru actriţă va fi, cum recunoaşte, marcată de un sentimentalism comic şi „adolescentin“, va culmina cu „calvarul telefoanelor, al pândelor, al presupunerilor, al strategiilor“ (6 sept. 1936), dar va juca un rol extrem de fecund pentru opera sa. A scris pentru Leny Jocul de-a vacanţa, şi mai ales rolul Corinei, i-a atribuit trăsăturile ei de iubita crudă şi nestatornică lui Ann, din Accidentul, sau Monei, steaua căzătoare din cealaltă piesă a sa, Steaua fără nume.

Nu ştim însă dacă Leny Caler, cea mult prea sprinţară în dragoste pentru felul obsesiv şi melancolic al lui Sebastian, i-a împărtăşit cu adevărat sentimentele. În schimb, răsfoindu-i memoriile (Artistul şi oglinda, 2002 – un titlu inspirat de o convorbire cu Sebastian publicată de acesta în Rampa) aflăm că fiind „fermecată“ şi „tulburată“ de scrisul său, a insistat să îl cunoască, dar şi că a fost dezamăgită când l-a întâlnit, constatând că talentatul scriitor era de fapt „timid“, „stângaci“ şi „avea o înfăţişare insignifiantă“.

Între portretele evocate în cartea sa, oglindă a unei autoare prea prinsă în jocul aparenţelor şi dedicată, prin profesia ei, strălucirilor efemere, imaginea lui Mihail Sebastian nu beneficiază de anvergura sentimentală cu care este descris Camil Petrescu, „bine legat“, cu „ochii de un albastru neverosimil“, „vii“ şi „inteligenţi“, care se completau plăcut „cu un zâmbet copilăresc şi dulce“ (Caler, p. 59). Se pare că ataşamentul ei pentru Camil Petrescu nu lasă loc de interpretări. El îi va fi mentor şi model, cel care îi dirijează lecturile şi totodată cel spre care va alerga răvăşită găsindu-l la capătul vieţii. La rândul său, celebrul scriitor nu va întârzia să marcheze legătura lor întru eternitate, îngropându-i umbra în personajele feminine din romanele sale, în Ela din Ultima noapte..., în Doamna T, cât şi în Emilia din Patul lui Procust. Paradoxal, Mihail Sebastian şi Camil Petrescu se asemănau în multe privinţe. Inteligenţe ascuţite dublate de o sensibilitate accentuată, cei doi aveau gusturi comune (şi) în literatură, erau atenţi la nou şi la tot ce venea din lumea franceză şi erau mari admiratori ai lui Proust. Cu toate acestea, nu aveau să fie singurii care făcuseră o pasiune pentru Leny Caler. Scriitorul Tudor Muşatescu i-a dedicat întreaga operă, Sică Alexandrescu a imaginat roluri croite special pentru ea, iar Elly Roman i-a dedicat muzica pe care a compus-o. Nici Tudor Arghezi nu s-a lăsat mai prejos şi, ispitit de farmecul ei irezistibil, i-a compus în Bilete de papagal (nr. 473, 7 septembrie 1930) o odă în proză, cam ironică: „Eşti o bijuterie albastră în lumina ochilor, cu mozaicuri, cu metale şi cu văpseli imposibile în sângele dumitale, dacă ai. Trebuie să fii din sticlă şi azbest. Trebuie să fi venit de prin minerale şi o să întrebăm dacă nu miroşi a platină sau a chihlimbar“.

Însă Leny Caler nu numai că nu punea destul suflet în relaţia cu Sebastian, dar făcea acelaşi lucru, se pare, şi când trebuia să interpreteze rolul pe care acesta i-l destinase în Jocul de-a vacanţa. În consecinţă, scriitorul îndrăgostit până peste urechi va fi lovit adesea de scurte accese de luciditate, dorindu-şi să pună capăt relaţiei istovitoare. Cei doi se vor despărţi în 1937, anul fatidic în toamna căruia, călătorind de la Geneva la Paris, Sebastian îşi pierduse bagajele. Printre ele se aflau un caiet cu însemnări de jurnal şi manuscrisul de peste o sută de pagini, la care lucrase 5 ani, al romanului Accidentul. Dar el şi Leny nu se vor îndepărta cu adevărat, niciodată, chiar dacă Sebastian va încerca, de câteva ori, să se refugieze în relaţii pasagere care să-i vindece orgoliul lezat.

Între acestea se remarcă cu precădere pictoriţa Zoe Ricci pe care o cunoaşte în noiembrie 1937 la Lena Constante şi cu a cărei apariţie providenţială se consolează, rănit, şase luni mai târziu, în mai 1938, după ce o zăreşte pe Leny la braţul unui alt bărbat. Alături de această tânără „cu privirea grea“, „frumoasă“, „iubitoare“ şi „emoţionantă“, inaugurează garsoniera din strada Victoriei, şi tot cu ea petrece ziua despărţirii de acest spaţiu, înaintea mutării în strada Antim. Altminteri gelos, plictisit, neliniştit şi chiar speriat că „ar putea-o iubi“ pe Zoe cea „tandră“ şi „adorabilă“, iar pe de altă parte convins de stupida lipsă de sens a vieţii sale, prea „complicată de oribile taine“, impune lungi tăceri în acest dialog amoros. Cu toate acestea, pentru Sebastian, Zoe Ricci rămâne mai degrabă un personaj plecat în căutarea autorului său. Când ea îi spune: „Ai o figură care se uită uşor“, el o asociază imediat cu Nora din Accidentul, pe care o croise, de altfel, după tiparul iubitei lui, Leny.

Tot Leny Caler i-o va prezenta în 1940 pe Nadia Mărculescu, o tânără care abia împlinise 17 ani, şi ea cucerită de scrisul său. Incredibil de straniu, această tânără îl iubeşte cum şi-ar fi dorit să fie iubit, îl citeşte cum şi-ar fi dorit să fie citit. Pare să fie fata la care visase fără să ştie, o prezenţă discretă (în Jurnal abia dacă îi menţionează numele de trei ori) şi de neclintit în admiraţia pe care i-o poartă, situaţie care îl măguleşte. Nadia Mărculescu îi scrie întâi o scrisoare în 6 iulie 1940. Vor reuşi să se întâlnească abia în toamna lui 1940, văzându-se zilnic, timp de o lună, înainte ca ea să plece din ţară alături de familie, la New York, pentru totdeauna. Îşi scriu întregul drum. Mesajele ei, înflăcărate de dragoste, fac o călătorie întortocheată (prin Istanbul, Bagdad, Bombay, la New York). Scrisorile pleacă spre destinaţii exotice şi îndepărtate, sunt trimise la post restant şi îşi continuă uneori drumul chiar şi pe timp de război. Dialogul epistolar completează indeterminările din Jurnal, insistând să le pună în lumină trăirile.

Restituite revistei România literară chiar de către posesoarea lor (nr. 51-52/2004), ele reflectă o poveste de dragoste emoţionantă care evoluează gradual, topind răceala glacială a primelor conversaţii în căldura unor confesiuni tandre şi familiare. În prima ei scrisoare, Nadia Mărculescu îi vorbeşte cu mult entuziasm despre romanul Accidentul (1940) care tocmai apăruse în librării, şi despre Jocul de-a vacanţa, dar şi despre comuniunea ideatică şi sentimentală a două spirite care „se confundă, se completează“. Trăind sub vremurile care îl apasă, Sebastian nu poate fi în dialogul epistolar decât resemnat şi prăpăstios. Concediat de la Revista Fundaţiilor Regale şi exclus din barou, se angajează profesor de română la un liceu de băieţi, trăieşte în depresie „o viaţă subterană“ plină de „mizerii, spaime, nenorociri“. „Vizitele tale sunt printre ultimele mele amintiri bune“, se confesează el în 5 octombrie 1941. Totuşi, corespondenţa cu ea îi luminează zilele, e ca „un fel de evadare“. Scriindu-i, Sebastian îşi povesteşte audiţiile muzicale, îi vorbeşte despre claustrare, despre teroarea cruntă şi groaznica tensiune din Bucureşti, despre Leny, iar când dialogul devine prea sentimental, prudent ca întotdeauna, îşi temperează interlocutoarea, subliniindu-i diferenţa de vârstă şi pericolele hazardului sentimental: „eu nu sunt deloc un tip monden (şi aş fi fost, dragă Nadia, unul dintre regretele tale dacă ne-am fi cunoscut mai bine), sunt foarte stângaci în lume şi nepermis de tăcut“ (23 decembrie 1940). Dar, ştiindu-se iubit, se emoţionează: „Mi se pare miraculos că – atât de tânără fiind – ai trecut un moment, un singur moment, prin viaţa mea“. Cu toate acestea, schimbul de scrisori cu Nadia nu pare să fie mai mult decât un dialog destinat să îl scoată pe Sebastian din monotonie.

• Leny Caler.

În acelaşi timp, viaţa din ţară devine tot mai „strivitoare“ pentru scriitorul evreu Mihail Sebastian (născut Iosif Mendel Hechter), şi tot mai în răspăr cu realităţile din scrisorile Nadiei. „Trăim într-adevăr în alte lumi, în alte timpuri“, îi scrie el. Totuşi, în 1942, nu o duce chiar rău. E invitatul Marthei Bibescu la Mogoşoaia, apoi petrece toată vara la conacul prietenului său, prinţul Anton Bibescu, la Corcova, scriind. Acelaşi Sebastian rămâne echidistant, refuză să-şi reia postul de la Revista Fundaţiilor Regale şi nu acceptă să facă parte din sindicatul scriitorilor evrei. Tot anul 1943 scrie. În primăvara lui 1944 finalizează Ursa mare (devenită, ulterior, Steaua fără nume), dar ca piesa să poată fi pusă în scenă, va trebui să o semneze cu pseudonim (Victor Mincu).

Însă Nadia Mărculescu nu era doar o simplă adolescentă cu 15 ani mai tânără decât Sebastian, care făcuse o fixaţie copilărească citindu-l. Era unica fiică a familiei unui mare om de afaceri român, directorul financiar al firmei americane de petrol, Standard Oil. Îndrăgostită de cărţile şi de teatrul lui Sebastian, ea îi trimite acele „rânduri simpatice în extrema lor tinereţe“. Pe Leny Caler o cunoaşte de la spectacole. Deţinătoare a unui aparat foto portabil, lucru extrem de rar în acele vremuri, din dorinţa de a deveni jurnalistă, Nadia mergea la teatru şi îi fotografia pe actori în timpul reprezentaţiilor. După plecarea la New York, susţinută de familie, urmează cursuri de studii politice la o şcoală extrem de celebră, apoi ajunge în California, la Hollywood, unde va colabora cu studiourile de film MGM, visând să-l ducă acolo, cândva, şi pe Mihail Sebastian. Angajată la MGM, întâi în America, apoi în Franţa, la Paris, după zece ani de la moartea scriitorului (1955) se căsătoreşte cu directorul studiourilor, Robert Lacoste. Imediat după nuntă, Curtea Regală a Statului Monaco îi propune postul de şef al relaţiilor cu presa, încredinţându-i misiunea de a o transforma pe Grace Kelly din actriţă într-o prinţesă potrivită pentru prinţul Rainier şi pentru Monaco. Tot ea va gestiona cu atenţie funeraliile acesteia după tragicul accident. Peste timp, în 2000, aceeaşi Nadia Mărculescu-Lacoste va reveni în ţară pentru a-l vizita pe Sebastian la cimitirul Filantropia, se va îngriji de mormântul său, îi va planta liliac alb, îi va revizui informaţiile scrise pe piatra funerară, şi tot ea va susţine traducerea (Alain Paruit) şi editarea în 2002 a romanului Accidentul în Franţa, încercând să-i împlinească un ultim vis celui pentru care, cândva, în trecut, i-a „tremurat inima“. Spre finalul schimbului epistolar cu Nadia, sentimentele lui Sebastian se mai aprind, cu gândul la plecarea în Occident ca la singura cale de evadare posibilă din realitatea încorsetantă, imaginându-se într-o viaţa nouă, de succes, la New York sau în California. În schimb, singura lui evadare avea să fie cea pe care o cunoaştem, iar efemerul dialog cu Nadia Mărculescu-Lacoste nu constituie decât o altă dovadă, dacă mai era nevoie, a unui destin crud şi paradoxal.

Şi chiar dacă viaţa, lumea sau celebritatea au încercat uneori să-l sustragă pe Sebastian parcursului său, analizându-i astăzi opera şi biografia înţelegem că el pornise de la bun început, eroic şi donquijotesc deopotrivă, pe un drum fără întoarcere. Vulnerabilitatea socială şi sentimentul de paria îi marcaseră definitiv existenţa. Încă din 1940, prietenul său Eugen Ionescu îl vedea pe Sebastian maturizat, un om „grav, profund“. În plus, în durerosul său traseu interior, umbrit de „oribile taine“, jocul dragostei devenise „una dintre cele mai stupide torturi“. Cu alte cuvinte, viaţa lui Sebastian se aşezase definitiv sub semnul aşteptării tragice. De aici sumbra confesiune încredinţată jurnalului său, în 30 octombrie 1942: „Ştiu […] că totul e dinainte sortit celui mai grotesc deznodământ“.