Mircea Moţ, Poezia propoziţiei simple

Un poem precum Rugă pentru poezie, aşezat la începutul volumului Al cui sunt?, pe care îl publică Markó Béla la Editura Curtea Veche, este semnificativ pentru lirismul bucuriilor simple şi al intensităţii trăirii într-o realitate în care gesturi obişnuite capătă valoarea unor autentice repere. O iubire ca fulgii de zăpadă „căzând încet din înalt de cer“, asociată unei sugestive „plutiri“, devine emblematică pentru însăşi condiţia poeziei: „La fel de uşoară să-mi fie/ şi poezia! Prezumţii, intuiţii, lumini/ palide, umbre calme. Vreau să trăiesc/ şi de-acum sub potopul fulgilor de nea“. Sinceritatea confesiunii trimite la un referent semnificativ: „Nu vreau cenuşiul ploii de decembrie,/ încă am nevoie de lenta metamorfoză/ Ştiu, nu se mai cuvine la această vârstă./ Ori n-ar trebui, poate, la nicio vârstă,/să ne încropim fericirea din fulgi de/ zăpadă ce se topesc uşor. Nici plânsul./ Puzderia de slăbiciuni. Tainica pietate./ Alunecarea tăcută pe sticlă. O, dă-mi/ astfel de poezii, Doamne! Să mai fiu/ pentru-o vreme poet. Ori măcar să cred:/ asta e poezia. Şi iubirea. Extazul. Uimirea./ Totul“. (Rugă pentru poezie/ Könyörgés versért). Poezia îşi găseşte echivalent în acea cruzime a copilăriei şi a inocentei vârstei aurorale, în care fiinţa nu a fost maculată de agresivitatea devenirii: „Mai lasă-mi pentru o vreme/ cruzimea copilăriei! Adevărata poezie“ (Rugă pentru poezie/ Könyörgés versért). Poetul reţine „evenimente“ urmate de transcrierea lor în „propoziţie“ şi de trecerea acestora în limbajul concretizat prin „vorbă“, sugestie a unei realităţi paralele, o discretă oglindă şi la fel de discretă reflectare: „Mama cântă Beethoven. O propoziţie obişnuită,/ care nu spune nimic special./ Numai că-i vorba despre noi, şi-atunci/ totul sună altfel“ (Simfonie/ Szimfónia). „Sună altfel“, fiindcă textul, propoziţia redimensionează realitatea: „Întrucât verile, când/ ne întoarcem acasă în satul tatălui meu,/ mama cântă în şopronul bunicilor o/ simfonie de Beethoven. Şi nu la pian,/ ci la stative. Aşa se numeşte la noi/ războiul de ţesut. Nu se aude decât/ sunetul clapelor. Ori ţăcănitul contrapus/ al pedalelor. Muzica se transformă în culori./Acum nu-i o noutate, dar atunci încă era./Va ieşi un prosop ornat cu albastru ori roşu,/ uneori o faţă de pernă, de cele mai multe ori/ covor de cârpe. Vârtej răscolitor de cămăşi/ rupte-n fâşii, pijamale bărbăteşti, chiloţi roz/ de damă, năframe cu buline, fuste verzi,/ pantaloni maronii“. (Simfonie/ Szimfónia). Asupra acestei idei poetul insistă de altfel: „Da, aşa e. Mama cântă muzică de Bartók./ Doar o propoziţie. Mama ţese un covor de cârpe./Asta e o altă propoziţie. Nici nu mai contează./ A fost demult. Acum niciuna nu-i actuală“ (Simfonie/ Szimfónia).

La Markó Béla, scria Al. Cistelecan, „toate întâmplările devin parabole, evidenţiind un fond simbolic al realului şi o portanţă morală fără moralism“, poezia lui fiind, după menţionatul critic, „realistă“ şi, mai ales, „a unui înţelept trecut prin toate, care contemplă senin spectacolul evanescenţei, în imnuri ale bucuriilor mărunte, dar eficiente“. Realist fără îndoială, atent la realitatea imediată, poetul nu-şi poate legitima demersul ocolind propoziţia, care constituie în fond un reper al imaginarului recentului volum. Poetul are plăcerea contemplării nereţinute a realului, dar explicaţia este de găsit în celălalt univers, al cuvintelor care sublimează sfios, dar cert, realul: „Explicaţia o poţi căuta numai în cuvinte,/ pentru că între afară şi înăuntru, eventual/ între sus şi jos, există o tăcere deplină/ de o sutime de secundă. Atâta tot./O singură apăsare (Unduire/ Hullámzás). Propoziţia îşi impune propriul univers, contând ieşirea din universul limbajului şi revenirea la realitate: „Aceeaşi propoziţie,/ şi totuşi, trebuie să treci dintr-un cuvânt/ în celălalt. Când ies de la cinematograf,/ spectatorii se deosebesc de noi, îi trădează/ faţa. Privirea. Mijesc ochii deranjaţi/ de lumina de afară. Aşa ar putea arăta/ Isus la înviere. Dar dacă asta poate părea/ o exagerare, să spunem doar că aşa arată/ poetul care tocmai şi-a încheiat poezia“ (Unduire/ Hullámzás). Un poem precum (Relaţie/ Kapcsolat) conţine sugestia unui mod de a redobândi relaţia şi consubstanţialitatea cu întregul, din momentul în care între fiinţă şi natural nu se mai aşează cuvintele şi semnificativul tălmaci: „Consider că de-acum, mai devreme ori mai târziu,/ va veni clipa când nu voi mai avea nevoie de tălmaci/ pentru iarbă, pentru pomi ori pentru nori din văzduh,/ deoarece voi înţelege şi fără intermediari/ undele râului gonind spre orizont,/ muşchii verde-închis de pe acoperişul casei,/ negrul ciorilor revenite în fiecare dimineaţă,/ pescăruşii rotindu-se deasupra gropii de gunoi,/ când voi răsfoi viitorul, ca pe-un imens/ dicţionar explicativ în care găseşti răspuns la orice“ (Relaţie/ Kapcsolat).

Poet meditativ, situat între „peretele disciplinei sapienţiale şi o fereastră larg deschisă către priveliştile emoţionale ale lumii“ (Gheorghe Grigurcu), Markó Béla îşi susţine această privilegiată poziţie prin reflecţii asupra condiţiei poeziei şi a relaţiei acesteia cu universul real, promis printr-o semnificativă fereastră. Ideea relaţiei creatorului cu opera îşi găseşte expresie sensibilă într-o confesiune ce ocoleşte ariditatea conceptuală: „Bănuiesc de mult că nu creatorul,/ ci creaţia este desăvârşită. Chiar dacă/ nu poate zbura, omul este capabil/ să fabrice aparate zburătoare“ (Crez/ Hitvallás). De aici o seducătoare apologie a imperfectului rezervat fiinţei, ce nu exclude (iarăşi!) propoziţiile precise, perfecte cu alte cuvinte: „Admir/ propoziţiile precise. Ceea ce-i precis/ este perfect. Cu unelte precare se poate/ realiza o creaţie impecabilă? Cum să nu/ se poate! Dacă aş putea, aş alege mereu/ şi mereu imperfectul. Iubirea imperfectă./ Şi dragostea imperfectă. Pe mama,/ pe tata. Pe imperfectul Dumnezeu,/ care nu poate zbura. Pe creatorul/ care are nevoie de creaţiile sale“ (Crez/ Hitvallás). Din privilegiata perspectivă a poetului reflexiv, căutând principiul organizator al imaginarului, reţine atenţia Un pantof desperecheat/ Egy fél pár cipő: „Oricum ar fi,/ între obiectele împrăştiate există o corelaţie./ Nu sistemul de şosele,/ ci rigoarea potecilor/ din pădure asigură legătura cea mai uşoară/ ori mai scurtă!“ (Un pantof desperecheat/ Egy fél pár cipő). Sau:„Nu există poezie în vers liber. Nici libertate. / Doar în dicţionare, poate. Ca un pantof/ desperecheat în mijlocul drumului după accident“ (Un pantof des­perecheat/ Egy fél pár cipő). Dezordinea nu este întâmplător surprinsă: „Poezia în vers liber e ca o curte de fabrică./ Fiare zăcând aruncate peste tot. Paleţi goi./ Grinzi masive de beton. Cabluri colorate de/ grosimea braţului. Roabe ruginite. Anvelope/ uzate. Ai impresia că s-ar putea depozita totul/ în altă parte. Dar nu. Şi asta-i partea frumoasă./ Aş putea vorbi şi despre masa mea de scris“ (Un pantof desperecheat/ Egy fél pár cipő). Însuşi demersul poetic retine atenţia: „Stric stricăciunea. Ruinez/ ruina. Adică demolez demolarea. Iată dovada/ că tânjim după senzaţia ţintei lovite în plin“ (Un pantof desperecheat/ Egy fél pár cipő).

În final, îmi rezerv plăcerea de a menţiona că autorul este deosebit de convingător şi atunci când transcrie emoţii şi întrebări răscolitoare care contează pentru o anumită ipostază a poetului: Mierla: „De acolo îmi trimite un fluierat curios:/ Dar tu al cui eşti? Al cui? Al cui?/ sau ceva asemănător. Ultima oară, / întrebarea mi-a fost pusă când/ eram copil şi stăteam pe trotuar/ în faţa magazinului de pâine./ Al mamei, am răspuns./ Dar acum? Al cui sunt?/ Întreabă obstinată mierla: Al cui?/ Nu îndrăznesc să-i dau răspuns“. (Al cui?/ Kié vagyok?)

Al cui sunt? este un volum de autentică poezie, admirabil tradus de Kocsis Francisko.