Dan Gulea, Proza Laviniei Branişte

Lavinia Branişte este o observatoare atentă a lumii româneşti, în toate aspectele sale, intime şi sociale; din noua generaţie de prozatori, cu autori precum Andreea Răsuceanu (Vântul, duhul, suflarea, 2020) sau Bogdan-Alexandru Stănescu (Copilăria lui Kaspar Hauser, 2017), s-a făcut cunoscută cu Escapada (2014), subintitulată în stil optzecist „proză scurtă“: un laborator de disfuncţionalităţi, de întâlniri nepotrivite şi de comportamente abuzive, unele acceptate, altele respinse de personaje, totul construit cu mare atenţie la ţesutul social – de predilecţie localizat în Bucureşti, oraş emblematic.

Primul său roman, unde îşi conturează un stil personal, este Interior zero (2016), un roman despre corporatism şi capitalismul sălbatic (românesc), văzut din biroul de secretariat al unei firme de construcţii, conduse de o familie de oameni de afaceri cu obiceiuri descinse din anii 1990, când aproape totul era permis. Romanul este scris „pentru mama“ şi este pus sub semnul unui motto din poetul Vasile Leac, în sine neconvenţional, un mesaj (personal) de pe FB, despre caruselul muncii pentru subzistenţă: „nu-s zelos numai ca fac parte dintr-o echipa de workers machine si nu pot face discordanta“ (citat original, fără diacritice şi semne de punctuaţie). Mama Cristinei lucrează în Spania, „în turism, la malul mării, şi vine acasă o dată pe an, în extrasezon“ – un prilej pentru câteva episoade cu expaţi şi drumurile lor în România, cu vizionările de garsoniere şi apartamente, cu schimburi de informaţii despre mentalităţi, cu înlocuirea rapoartelor umane prin bani (mama dă întotdeauna bani, insistă să plătească orice), cu pachete şi firme de transport, atât de caracteristice României de până la pandemie.

Este evidentă omonimia titlului – cu trimitere la postul telefonic la care răspunde în firmă personajul principal, Cristina, şi, deopotrivă, la viaţa sa interioară, aproape acaparată de firmă, oricum împărţită de ceilalţi: de iubiţi întâmplători, de mamă, de colegi-prieteni, de propriile nesiguranţe şi frustrări, din ce în ce mai mari, de amintiri şi resemnări, de vizite la psiholog şi terapii eşuate. Astfel se scrie un roman al ratării, cu mai multe contraste: între pregătirea teoretică a Cristinei (inclusiv trei ani de doctorat în limbi străine şi experienţă editorială) şi realitatea muncii de zi cu zi, în firma unde traduce în special contracte, între nevoile ei sentimentale şi felul în care este transformată în obiect de profitorii de ocazie.

Sonia ridică mâna (2019) este un roman despre al doilea deceniu al acestui secol, pe fundalul unui Bucureşti văzut din perspectivă provincială, cu infuzie de realism promiscuu, un oraş care cade mereu la examenul de autenticitate sau la cel civilizaţional; personajul este pus în cele mai penibile situaţii din toate punctele de vedere: locul în care trăieşte (o garsonieră într-un bloc interbelic, care aparţine părinţilor fostei iubite a actualului ei partener), servicii de tip part-time (articole pe blogul unui post de radio), relaţiile sentimentale cu diferiţi abuzatori spre care o conduc deopotrivă o copilărie nefericită şi o adolescenţă reprimantă.

Un fragment din roman este dedicat poetului V. Leac: o petrecere mondenă printre hipsteri cu pretenţii culturale (dacă pot să mă exprim astfel, dacă „monden“, „hipster“ şi „pretenţie“ nu sunt cumva tautologice), ce subliniază importanţa acordată aparenţelor în lumea de azi (la petrecere se bea suc de sfeclă pentru ca lumea să „coloreze“ în roşu toaleta) şi a prefabricatelor mentale, pornind de la exemplele vedetelor internaţionale: „[Beyonce] la Luvru dansează în faţa unor tablouri despre colonizare, despre încoronarea lui Napoleon, din astea. Au vrut să le arate albilor că acum toată lumea e egală cu Mona Lisa!“. O nouă meditaţie despre înţelegerea superficială a realităţilor cotidiene, despre escapism şi inautenticitate.

Al treilea roman, Mă găseşti când vrei (2021), focalizează asupra consecinţelor şi cauzelor unei relaţii sentimentale dominatoare, replică de tip polemic la cuplul descris din perspectivă masculină de un romancier tradiţional de felul lui Nicolae Breban (din Don Juan sau din Pândă şi seducţie, de pildă). Deşi este narat doar un episod din viaţa Mariei (al relaţiei sentimentale cu un seducător, Victor), totul urmează aceeaşi schemă din romanele anterioare: tată dominator (actualmente într-o manifestare religioasă extremă, de tip ortodox-habotnic), relaţie dificilă cu mama, precaritate social-financiară, acute momente de dezorientare provocate de lipsa stimei de sine – condiţiile necesare pentru un iubitul abuziv. Este şi un oarecare happy-end: Maria se eliberează, în cele din urmă, de acest avatar al iubitului dominator, dar nu şi de pattern-ul său.

Camping (2025), cel mai recent roman, reface legăturile cu primul roman al Laviniei Branişte, Interior zero, pentru că personajul principal este Sofia, ajunsă la vârsta pensiei după mai bine de 20 de ani de muncă în Spania; personajul principal are habitudinile şi constituţia socială a unui background character din romanul din 2016, mama Cristinei, care nu se poate adapta niciunei lumi. Se află acum la mijlocul celui de-al şaptelea deceniu de viaţă, în situaţia de a lichida toate angajamentele din ţara străină şi de a se întoarce acasă – un acasă care o priveşte cu ostilitate.

Rulând fără încetare temele sale predilecte din zona înstrăinării şi inadaptării, Lavinia Branişte analizează acum un personaj de tip neintelectual sau deprofesionalizat (Sofia, economistă în ţară, a parcurs ocupaţiile cunoscute ale unei anumite categorii socio-profesionale: îngrijitoare de bătrâni abuzivi, lucrătoare într-un restaurant, în fine „om bun la toate“ în camping), iar explicaţiile pe care le livrează stilul indirect liber nu sunt credibile; hiperanalitismul placat unei conştiinţe pentru care Occidentul nu înseamnă decât o fâşie de plajă şi câteva sate, plus un centru regional, dă naştere unor comentarii de felul: „trecutul se mutase în Spania şi o ajungea din urmă“; „toată această nesiguranţă ontologică a pus-o mereu pe seama limbii“; „nu doar apartamentul îl pierduse Robert, nu doar banii atât de meticulos puşi deoparte, ci îi anihilase acel sentiment de mândrie, că ridicase ea singură, cu mâinile goale, o casă“. Captivă grupurilor de facebook de felul „Români în Spania“, din care sunt inserturi de comentarii în capitole separate în roman, Sofia îşi rememorează episoadele de abuz emoţional din discuţiile cu Moşneguţu, nume de familie al bătrânului ei tată, care a ajutat-o în creşterea unicul copil, ingratul Robert. Un echivalent: reportajele şi anchetele realizate de Cosmin Bumbuţ şi Elena Stancu, în Spania şi în alte zone ale continentului nostru, despre comunităţile de români care muncesc în străinătate şi familiile lor sfâşiate.

Din unicul roman pe care îl scrie Lavinia Branişte se deschid şi alte orizonturi: „campingul“ este un stil de viaţă internaţional, ce poate deveni o metaforă sau o metonimie a vieţii omului, „interior zero“ este o definiţie a societăţii capitaliste, construită doar pe cuantificabil, „ridicatul mâinii“ exprimă opoziţia dintre societatea de tip concurenţial şi inadaptare (a intelectualului), iar disponibilitatea dintr-o replică precum „Mă găseşti când vrei“ prelungeşte la nivel intim tema inadecvării.

Acelaşi discurs despre tare şi traume, permutate ingenios în romanele sale, îi asigură Laviniei Branişte o condiţie de tip manierist, construind romane de tip manifest, cu decupări tematice foarte bine executate, unde subiectul în sine este principalul atu, iar tehnica sau modalitatea de exprimare aproape nu contează. Există, în acest flux susţinut, posibilitatea ca literatura să fie altceva decât un nou subiect „la ordinea zilei“, fie el tratat la modul pamfletar sau în cel grav.