Mirela Nagâţ, Femeia, ca un câmp de… secrete

Fără să-şi fi propus programatic vreo miză feministă, Hanna Bota dă cu recentul ei titlu, Să spui sau să nu spui (Iaşi, Polirom, 2024, 287 p.), un roman subînţeles pe linie, cu desfăşurări expresive în analiza dinamicii de cuplu şi a mariajului din România comunistă a anilor ’70 până azi. Exersată în structura dendritică a epicului, cu ramificări abil etalate, cum ştim din prozele ei precedente, autoarea construieşte şi aici o frescă multigeneraţională. Personajele feminine sunt cele care au pregnanţă, însoţite de vocea empatică, partizană, a autoarei. În centru, o matcă: Varvara, care-şi trăieşte momentul de înflorire a feminităţii în plin comunism, cu fiicele, Elena şi Crina, şi cu nepoţii, Daria şi Alex, ultimii, elocvenţi reprezentanţi ai Generaţiei Z. Realitatea e surprinsă într-un voleu amplu, cu updatări antrenante pentru cititorul de azi. Avem, de pildă, chestionări îndreptăţite despre statutul imigranţilor de la noi – pretextul fiind un prim episod erotic al unui adolescent din România zilelor noastre, iniţiat de o vietnameză venită la muncă, dar şi despre experienţa românilor plecaţi să lucreze în străinătate, sau despre identitatea de gen, în raport cu neliniştile tinerilor care-şi examinează sexualitatea, ceea ce-i obligă şi pe adulţi să-şi reconsidere concepţiile.

Dar partea cea mai spectaculoasă a romanului e, cum anunţam, o explorare a condiţiei maritale feminine, prin două cazuri, Varvara şi fiica, Elena; constatăm că în ciuda schimbărilor sociale şi politice survenite (inclusiv instalarea unui nou regim democratic), statutul de soţie rămâne unul la fel de dificil. Varvara îşi trăise mariajul pe vremea în care virginitatea era la mare preţ, la fel şi supunerea femeii în faţa deciziilor şi a toanelor soţului. Decenii mai târziu, Elena, la rându-i, într-o aventură americană, cu un copil mic, complet ignorată de soţ, ajunsă dincolo de limita epuizării, ajunge să facă slalom printre obligaţiile familiale şi job.

Frisonantă, secvenţa debutului erotic al frumoasei Varvara, „cea mai râvnită fată din oraş“, deschide o fereastră de semnificaţii care depăşesc stângăcia plauzibilă a momentului, cauzată de bărbatul precipitat. Dezvirginarea e aproape un viol; după raportul sexual brutal, tânăra e examinată ca un animal: „Dar dacă fata l-a fraierit şi nu e deloc virgină? Se întoarse spre ea, Varvara era mânjită pe faţă cu ruj, părea că a plâns. (…) I-a netezit părul care-i acoperea faţa, a sărutat-o pe obraji, i-a căutat gura, iar ea s-a lăsat sărutată. A întors-o spre el, apoi i-a desfăcut picioarele cum sta încovrigată, a tras bucata de cearceaf (…), dar nu era nicio pată de sânge“. Acuzată de necinste, în ciuda argumentelor medicale aduse, Varvara se trezeşte că nu vorbeşte „aceeaşi limbă“ cu bărbatul de care era îndrăgostită, de parcă ar fi fost din „specii diferite“, notează autoarea, construind baza emoţională pe care se vor depune straturile de secrete familiale, armătura obscură, enigmatică, pe care se ridică romanul, aşa cum indică trimiterea din titlu. Intervine mai întâi tăcerea, apoi, secretul – „Brusc şi-a dat seama de valoarea tăcerii. Nu, nu era niciun chip să-l convingă. Nici nu va mai încerca“. „Secretul“ pentru personajele cărţii e întotdeauna un eşec al comunicării şi o retragere în sine.

Mai târziu, odată măritată cu şarmantul şi impetuosul Vasile Ardelean, Varvara aplică aceeaşi strategie, căci se loveşte de aceeaşi imposibilitate a împărtăşirii. Pe fond, ce le subminează căsnicia nu sunt diferenţele temperamentale (ea, liniştită, el, năvalnic, cu o violenţă reţinută), ci tipul de mentalitate: patriarhalismul şi machismul lumii româneşti postbelice, dintr-o perioadă, paradoxal, elogiată pentru o aşa-zisă egalitate de gen şi vizibilizare a femeilor pe piaţa muncii. Ne-tezist, Hanna Bota reuşeşte să picteze microistoria domestică a unei societăţi, în care femeia era considerată partener de rang inferior în cadrul cuplului, iar cuvântul ei, ignorat deliberat de soţ. Mariajul Varvarei se deteriorează iremediabil când bărbatul ia, pe cont propriu, decizii nefaste pentru familie, în ciuda obiecţiilor soţiei: vinde apartamentul pentru construcţia unei fantasmagorice vile, apoi pierde banii şi chiar şi locul de muncă. Tăcerea devine, pentru eroină, o formă de supravieţuire în cuplu: „nu te puteai lua după schimbările lui. Şi nici să te superi nu merita. A învăţat să tacă şi să-l lase să se desfăşoare fără să intervină, până [când] omul se dezumfla singur“. Acest mecanism de coping generează însă efecte dramatice: un adulter tăinuit, o paternitate ascunsă, odată mărturisite, dau peste cap viaţa fiicelor ajunse adulte. Crina şi neamţul Müller, fiică şi tată în realitate, n-au ştiut niciodată adevărul în privinţa legăturii lor de rudenie. Pentru drama fiicei celei mici, care trăise vinovăţia ataşamentului natural faţă de cel crezut doar al doilea soţ al mamei, deci un străin, Varvara are doar o explicaţie dezarmantă: „Am văzut că bărbaţilor nu trebuie să le spui tot adevărul… E lumea lor în care noi n-avem cuvânt, putem avea doar taine…“.

Miza e în zona psihologico-antropologică, tabloul larg social serveşte doar la o scrutare la firul omenesc al ierbii, adică la aprofundarea dinamicii de cuplu sau a schimbărilor prin care trece o familie de-a lungul unui secol, într-o saga care urmăreşte patru generaţii. Comunismul, de pildă, abia se simte pe fundal, prin scurte aluzii la averea confiscată la colectivizare, restricţiile de mobilitate în dinamica muncii sau la încrengăturile interlope, luate la ochi de Securitate, în care s-ar fi adâncit soţul Varvarei. La fel, migraţia, adusă în discuţie prin episodul plecării unei fiice în America, rămâne mai mult un decor pentru o nouă analiză a unei relaţii maritale disfuncţionale. În anii ’90, emancipata Elena se desprinde cu greu de un soţ intelectual şi narcisic, care o desconsideră.

Călăuză în istoria transgeneraţională e liceanul Alex, nepotul Varvarei, ca un garant al autenticităţii. De aceea lui îi rezervă autoarea o perspectivă narativă la persoana întâi, elaborând timbrul unui adolescent de azi. E vocea unui tânăr maturizat înainte de vreme şi asta se vede nu din modul lui de a gândi şi judeca lumea – dimpotrivă, sunt surprinse foarte bine exagerările şi naivităţile vârstei, ci în felul în care îşi verbalizează, îşi pune într-un discurs îngrijit nesiguranţele. Când povestea atacă subtilităţi psihologice şi structuri de mentalitate socială, autoarea mizează pe vocea experimentată a unui narator omniscient dinamic şi, uneori, complice.

Hanna Bota are abilitatea să surprindă palpitul personajelor, foarte aproape de „fiziologia“ lor senzitivă şi discursivă, de „epiderma“ în care se topesc adecvat remarci, replici şi limbaj propriu şi expresiv. Când nu-şi asumă rolul de raisonneur ponderat care punctează discret pe măsură ce narează – ceea ce l-a făcut pe un critic ca Răzvan Voncu să-i apropie scriitura de cea a ardelenilor, precum Agârbiceanu, dar şi de aceea a lui Galaction, pe linia unei atitudini moraliste, dar de subtilitate, autoarea îşi însoţeşte cu o voce empatică personajele feminine. Iat-o, de pildă pe Varvara, cu chinul ei casnic, un tablou, care, înţelegem, e creionat de autoare ca replică la privirea neatentă a soţului eroinei, obişnuit să-şi eticheteze jumătatea drept „Varvara lui cuminte şi frumoasă“: „se veştejea şi ea, zi de zi împărţită între munca de la serviciu, bucătăria care hrănea gurile tuturor, nevoia de a ţine casa oglindă, fetele cu şcoala, plus gospodăria plină de porci care mâncau de nu se mai puteau sătura, noroaiele din toamna asta ploioasă şi rece, tăcerile lui Sile alternând cu izbucnirile urâte pentru te miri ce, vădind nefericirea unei vieţi ratate“. Hanna Bota stăpâneşte cu precizie meşteşugul arhitecturii epice compozite, iar eroinele ei puternice rămân fixate în memoria cititorului ca nişte Atlaşi ai realităţii domestice, pe umerii cărora se sprijină existenţa şi supravieţuirea familiei, veritabile motoare ale vieţii.