CORIN BRAGA, OPERA POLIFONICĂ A LUI MARIO VARGAS LLOSA

• Varga Llosa, tânăr.

• Varga Llosa, în 19 mai 2013, în faţa Teatrului Naţional, Cluj-Napoca. Foto Nicu Cherciu.

Opera polifonică a lui Mario Vargas Llosa este o constantă pledoarie pentru importanţa ficţiunii în definirea condiţiei umane, pentru rolul scriitorului în comunitate, pentru puterea literaturii de a reda omul complet, în care realul se îmbină cu idealul, iar viaţa se împlineşte prin imaginaţie. Prozator, romancier, dramaturg, eseist şi critic literar, jurnalist şi corespondent la El Pais şi alte ziare şi reviste, memorialist, comentator politic, militant pentru drepturile omului şi cultura libertăţii, politician (candidat la preşedinţia Perului în 1990), Mario Vargas Llosa dezvăluie un profil multifaţetat, al unui om total, întors în egală măsură spre interioritate şi abisurile fiinţei umane, spre mitologia şi culturile grupurilor şi popoarelor, spre viaţa publică şi colectivitate, un om doritor să exploreze şi să înţeleagă totul, stând sub vechea lemă a lui Terenţiu: Homo sum, humani nihil a mi alienum puto.

Care sunt rădăcinile acestei complexităţi şi în ce măsură este ea simptomatică pentru o întreagă societate şi paradigmă culturală? Din perspectiva istoriei literare, Mario Vargas Llosa face parte din extraordinara explozie, marele boom al prozei latino-americane din deceniile şase, şapte şi opt, alături de alte nume de prozatori de mare forţă, precum Gabriel García Márquez, Ernesto Sábato, Julio Cortázar, Adolfo Bioy Casares, Carlos Fuentes, José Lezama Lima, Miguel Ángel Asturias sau Alejo Carpentier. În timp ce în Europa, în Franţa în special, proza modernă, a marilor transgresiuni de genuri şi teme, de discursuri şi stiluri, se închidea în experimentalismul uscat, impersonal, al noului roman francez, scriitorii latino-americani redescopereau forţa hipnotică a naraţiunii, plăcerea genuină a povestirii, care face parte, s-ar părea, din comportamentul specific al speciei umane. Care este locul ocupat de Mario Vargas Llosa în paleta atât de largă şi diversificată a „noilor povestaşi“ (habladores) de limbă spaniolă?

În 1994, cercetătorul american M. Keith Booker a încercat în cartea sa Vargas Llosa Among the Postmodernists să îl situeze pe autorul peruan între cele două paradigme ale culturii occidentale din ultimii cincizeci de ani, modernitate şi postmodernitate^[1]. Apelând la conceptele lui Fredric Jameson, Terry Eagleton, Linda Hutcheon, Andreas Huyssen, dar şi Mihail Bahtin, Michel Foucault şi Theodor Adorno, criticul identifică în primele romane ale scriitorului, precum Casa verde sau Conversaţie în ‘La Catedrală’, trăsături ale modernismului (abordarea serioasă, realism implicat, credinţa în funcţia socială meliorativă a artei, structura încheiată şi discursul centrat), iar în următoarele, precum Pantaleon şi vizitatoarele sau Elogiul mamei vitrege, nuanţe ale postmodernismului, precum scepticismul, pierderea credinţei, relativismul interpretărilor, ludicul, descentrarea, fragmentarea, structura deschisă etc. Războiul sfârşitului lumii, spre exemplu, s-ar împărtăşi atât din realismul de secol XIX, flaubertian, cât şi din jocurile intertextuale şi ironia postmodernă. Concluzia ar fi aceea că proza lui Mario Vargas Llosa acoperă ambele mari curente, migrând dinspre modernism spre postmodernism. Întrebarea crucială pe care studiul nu o pune însă este dacă în general proza sud-americană se supune criteriilor unor teorii şi formule prezente în literatura nord-americană şi dacă nu o falsificăm impunându-i un pat procustian străin ei^[2].

Realism magic sau realism pur şi simplu?

O altă mare titulatură în care a fost înglobată, la un mod mai degrabă spontan şi nereflexiv, proza lui Mario Vargas Llosa este aceea a „realismului magic“ (realismo mágico, lo real maravilloso) (a se vedea studiile lui Graciela N. Ricci Della Grisa^[3], Irlemar Chiampi^[4], María Elena Angulo^[5], José Miguel Oviedo^[6] etc.). Dar şi aici apar probleme de încadrare. „Realismul magic“ însuşi este o formulă suficient de laxă încât să includă şi miraculosul „naiv-popular“ al lui Gabriel García Márquez dintr-un Veac de singurătate, şi magia amerindiană al lui Miguel Ángel Asturias din Mulata de tal, şi proza istorică fastuoasă a lui Carlos Fuentes din Terra Nostra, şi estetismul baroc al lui Alejo Carpentier din Concertul baroc sau al lui Lezama Lima din Paraiso, şi psihologia abisală a lui Ernesto Sábato din Despre eroi şi morminte, şi fantasticul pur din nuvelele lui Julio Cortázar sau Adolfo Bioy Casares, precum şi „minciunile adevărate“ ale lui Mario Vargas Llosa. „Realismul magic“ este mai degrabă un passe-partout terminologic, care nu dă seama cu adevărat de resorturile personale, de creativitatea scriitorului peruan.

În cărţile sale de memorii, mărturisiri şi critică literară, Vargas Llosa se reclamă mai degrabă de la marea tradiţie a realismului. Maeştrii săi formatori asumaţi sunt Balzac, Stendhal şi mai ales Flaubert (despre care scriitorul peruan scrie şi un studiu critic), iar mai aproape de noi Faulkner, Hemingway sau Henry Miller. Dar în egală măsură Dostoievski, Kafka, Sartre, Camus sau Malraux. Aceste două mari tradiţii ale romanului modern sunt însă imerse în bazine semantice mult mai largi, cum ar fi romanul cavaleresc (despre Tirant lo Blanc Vargas Llosa a scris mai multe studii); literatura exploratorilor (ale căror mituri legate de paradisul terestru şi alte locuri miraculoase precum El Dorado, cele şapte oraşe de aur din Cibola, Marele Paititi, fântâna tinereţii, ţinutul amazoanelor le-a cercetat în studenţie); folclorul amerindian, amazonian în primul rând (Povestaşul se hrăneşte din scrieri etnografice, dar şi din experienţe personale de teren); literatura de limbă spaniolă sud-americană de dinaintea „boomului“, mai puţin cunoscută nouă. Un realism aşadar îmbogăţit, fără frontiere („sans rivages“ cum spunea Roger Garaudy), în care imaginile din „oglinda plimbată de-a lungul drumului“ de naratorul omniscient realist nu reflectă doar problemele societăţii, ale grupurilor, ale biografiilor individuale, ci şi mişcările sufleteşti şi nuanţele inefabile, ficţiunile şi fantasmele, legendele personale şi miturile imemoriale ale comunităţilor sud-americane.

• Varga Llosa, în 21 mai 2013, în curtea Facultăţii de Litere, Cluj-Napoca. În spatele lui, la stânga Gabriel Liiceanu, la dreapta Corin Braga. Foto: Mihnea Măruţă.

La literatura es fuego

Poate că nucleul generator, mecanismul creaţiei, sursa inspiraţiei lui Vargas Llosa este cel mai bine exprimat de chiar titlurile unor dintre volumele sale de critică literară, fie explicitând propria operă, fie analizându-se pe sine indirect, prin oglinda operelor altor scriitori: „adevărul minciunilor“ (La verdad de las mentiras) sau „călătoria către ficţiune“ (El viaje a la ficción). „Literatura arde, pârjoleşte, consumă“ (La literatura es fuego) este tema discursului său la primirea premiului Rómulo Gallego în 1967. Scrisul, dar şi lectura, presupun o formă de implicare existenţială, de trăire şi asumare a condiţiei umane. Dacă în primele decade ale vieţii, în care se împărtăşeşte din idealurile marxiste ale revoluţiilor din America latină, tânărul scriitor se implică mai degrabă militant, social, iată că în decadele următoare, marcate de desvrăjirea (desenchantement ar spune francezii, desengaño spaniolii) şi despărţirea de modelul cubanez şi orientarea spre liberalismul democratic, el identifică funcţia modelatoare a literaturii în capacitatea ei de a crea lumi imaginare, de a îmbogăţi sufletul cu trăiri pe care realitatea ternă nu le oferă, de a releva perspective inedite asupra fiinţei umane. Scopul literaturii este de a „înlocui prin intermediul iluziei lumea concretă şi obiectivă a vieţii trăite cu cea subtilă şi efemeră a ficţiunii“^[7].

Aceasta nu presupune evaziunea în lumi ficţionale paralele. Scriitorul nu construieşte universuri inventate, distincte de cel în care trăim, cum se întâmplă în literatura fantasy sau în science-fiction. Dimpotrivă, ceea ce îl interesează este să aprofundeze şi să nuanţeze lumea noastră curentă, găsind un unghi de privire nou, care să o insoliteze, să-i pună în lumină laturi necunoscute sau invizibile. De aici pledoaria pentru „adevărul ficţiunii“. Fantezia umană, afirmă Mario Vargas Llosa, este un dar demonic: „Ea deschide continuu o prăpastie între ceea ce suntem şi ceea ce am vrea să fim, între ceea ce avem şi ceea ce dorim“. Este în egală măsură atât un vector care ne face să imaginăm lucruri noi, cât şi un factor de frustrare şi dezamăgire, atunci când aceste fantasme se spulberă la şocul cu realitatea. Rolul literaturii, al ficţiunii, este tocmai acela de a complini marele vid dintre speranţă şi posibilitate. Ficţiunea materializează fantasmele individului, ale grupurilor, ale epocilor, „poftele, temerile, dorinţele şi resentimentele“ oamenilor, descrie natura umană în toată complexitatea ei, în care principiul realităţii se îmbină cu principiul plăcerii, în care realul cenuşiu este surplombat de irealităţi mirifice sau coşmareşti. Spre deosebire de istoriografie sau de genul jurnalistic, care se subordonează şi sunt verificate prin compararea cu realitatea, „romanul se revoltă şi încalcă regulile vieţii“. Romanele „nu se scriu pentru a se povesti viaţa, ci pentru a o transforma, adăugându-i ceva în plus“; ele sunt „scrise şi citite pentru ca oamenii să trăiască vieţile pe care nu se resemnează să nu le aibă“^[8]. Scriitorul peruan redefineşte, în fapt, însuşi pactul ficţional (acel „willing suspension of disbelief“ de care vorbea Coleridge), arătând că veracitatea literaturii nu se măsoară prin izomorfismul ei cu realitatea externă, ci prin capacitatea de convingere, prin forţa comunicativă a fanteziei, prin puterea magiei, prin abilitatea de a sugera, prin intermediul „minciunilor“ romaneşti, adevăruri ciudate, profunde şi neliniştitoare, în absenţa sau necunoaşterea cărora am fi nişte fiinţe amputate, decebrate, despiritualizate, am înceta să fim oameni.

„În orice ficţiune, chiar şi în cele iscate de imaginaţia cea mai debordantă, este posibil să găseşti un punct de plecare, un nucleu intim, legat visceral de o sumă de trăiri ale celui care a pus-o pe hârtie“^[9]. În concordanţă cu acest credo, Mario Vargas Llosa mărturiseşte că, „în tot ce am scris, am pornit de la anumite experienţe care mi-au rămas vii în memorie, care mi-au stimulat imaginaţia, şi am creat ceva ce reflectă destul de infidel aceste evenimente“^[10]. Scrierile de debut, nuvela Provocarea (El desafío – care îi aduce premiul acordat de Revue française şi o excursie de două săptămâni la Paris), povestirile din Los Jefes şi microromanul Los cachorros sunt inspirate din viaţa şi poveştile de copil şi adolescent, la Liceul San Miguel din Piura sau la Lima, evenimente prelucrate însă cu atâta măiestrie tehnică încât vocea naratorului este înlocuită de o voce colectivă, cea a „cartierului“ (barrio). Primul său mare roman, Oraşul şi câinii, reflectă cei doi ani de liceu la Colegiul militar Leoncio Prado din Lima, cu „probele“, mai exact umilinţele la care cadeţii îi supuneau pe „pifani“, într-atât de figurativ încât ofiţerii i-au ars cartea pe motiv de calomnie, deşi sensul satiric şi acuzator era mult mai larg, într-o anumită măsură parabolic, „câinii“ fiind o metaforă pentru dictaturile militare. Casa verde, precum şi Pantaleon şi vizitatoarele, prelucrează amintiri din timpul anilor la Colegiul naţional San Miguel din Piura; şi deşi stafful campaniei de candidatură la preşedinţia Perului din 1990 s-a temut că în Piura Vargas Llosa va pierde voturile din cauza atacurilor perfide ale concurenţilor la adresa bordelului piuran descris în roman, femeile din regiune s-au dovedit mult mai pline de simţul umorului, votându-l majoritar. Conversaţie în ‘La Catedrală’, unde „La Catedrală“, barul unde are loc discuţia politico-jurnalistică dintre protagonişti, poate fi considerat un simbol pentru arhitectonica teribil de complexă şi de ambiţioasă a dialogurilor şi planurilor narative, este inspirat de slujbele de redactor de ziar şi de radio din timpul studenţiei la Universitatea San Maros din Lima şi reflectă ultimii ani ai dictaturii lui Odría. Mătuşa Iulia şi scriitoraşul, romanul acesta autoficţional atât de tandru şi ironic, vorbind despre natura umană, despre iubire şi despre creaţie, a putut fi confundat atât de tare cu autobiografia încât tatăl vitreg al scriitorului l-a acuzat de calomnie, iar Julia Urquidi a publicat mai târziu ea însăşi un roman menit să „restituie adevărul“. Înainte de a pleca la Paris, în 1959, Vargas Llosa a avut prilejul de a face o călătorie etnologică în Amazonia, care, îmbogăţită cu alte contacte ale scriitorului cu triburile amazoniene, îi vor oferi materia pentru romanele Pantaleon şi vizitatoarele, Povestaşul şi Lituma în Anzi. Nu mă îndoiesc că şi alte romane precum Elogiul mamei vitrege, Carnetele lui don Rigoberto şi Rătăcirile fetei nesăbuite pornesc de la un nucleu epic real, o povestire auzită de la prieteni, un fapt divers de ziar, pe care scriitorul le-a folosit drept ferment pentru propria ficţiune. (Fac aici o paranteză pentru a-l ruga pe domnul Mario Vargas Llosa să ducă la capăt trilogia lui don Rigoberto, doña Lucrecia şi îngeraşul pervers Alfonsito şi să ne povestească ce i s-a mai întâmplat explozivei familii în Europa, la Viena.) În sfârşit, romanele sale epopeice, Războiul sfârşitului lumii şi Sărbătoarea ţapului, sunt adevărate fresce ale civilizaţiei sud-americane, pornind de la evenimente istorice reale – insurecţia săracilor din Brazilia condusă de fanaticul şi charismaticul El Consejero, respectiv dictatura generalului Trujillo în Republica Dominicană – în care se întrevăd marile fantasme colective ale aşteptărilor milenariste şi mesianice, ale puterii absolute, ale demoniei dionysiace, ale pharmakosului şi morţii. Elementele biografice şi evenimentele istorice reale sunt întotdeauna punctul de plecare al ficţiunilor lui Mario Vargas Llosa. În lipsa lor, romanele nu ar avea cu siguranţă aceeaşi putere de captare a fanteziei cititorilor. Pe de altă parte, ele sunt în egală măsură amplificate, modificate, recombinate, structurate în arhitecturi complexe, uneori serioase, de „catedrală“, alteori ludice, postmoderne, în aşa fel încât să devină „minciuni adevărate“, poveşti capabile să descopere sau să creeze sens într-o realitate brută.

Vocaţia de a rosti poveşti

Vocaţia scriitorului este aceea de a spune poveşti, punerea în povestire, naraţiunea fiind o schemă antropologică, o modalitate specific umană de a conferi ordine şi a da sens lumii. Metafora cea mai puternică pentru vocaţia sa de prozator este oferită de Vargas Llosa în romanul Povestaşul – El hablador. Aceşti „habladores“ din tribul Machiguengas, povestitori itineranţi care circulă de la aşezare la aşezare pentru a împărtăşi deopotrivă miturile originilor şi întâmplările vecinilor lor, învăţături şamanice şi meditaţii de viaţă, reprezintă memoria colectivă a populaţiei amazoniene. Scriitorul peruan mărturiseşte că obsesia pe care acest subiect a exercitat-o asupra lui mai multe zeci de ani se datorează identificării sale cu „povestaşii amazonieni“: „acel om care străbătea jungla încolo şi-ncoace, printre familiile şi satele machiguengas, era supravieţuitorul unei lumi străvechi, un reprezentant al celor mai îndepărtaţi strămoşi, şi o dovadă palpabilă că acolo, încă de pe atunci, de la capătul ameţitor de îndepărtat al istoriei omeneşti, încă dinainte ca istoria să înceapă, existau deja fiinţe care practicau ceea ce eu aveam de gând să fac cu viaţa mea – să o dedic inventării şi istorisirii unor poveşti“^[11]. În roman, naratorul pleacă pe urmele unui prieten de tinereţe, evreu peruan care, descoperă naratorul cu un sentiment de mysterium tremendum, şi-a renegat identitatea şi s-a transformat într-un povestaş amazonian. Dar, dacă ne gândim cu tâlc, istorisirile din mitologia machiguenga cuprinse în roman, experimentând formule narative arhaic-inovatoare, sunt doar atribuite prietenului personaj, ele aparţin în fapt autorului însuşi, sunt creaţia lui. Adevăratul hablador este Mario Vargas Llosa. În definitiv, aceasta face scriitorul peruan: povesteşte lumea noastră pentru eternitate.

(Fragment din Laudatio pentru Mario Vargas Llosa, cu ocazia acordării titlului Doctor Honoris Causa al Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca, în 20 mai 2013)

^[1]. M. Keith Booker. Vargas Llosa among the Postmodernists, Gainesville, University Press of Florida, 1994.

^[2]. A se vedea şi Emil Volek, Latin America writes back: postmodernity in the periphery (an interdisciplinary perspective), New York, Routledge, 2002.

^[3]. Graciela N. Ricci Della Grisa, Realismo mágico y conciencia mítica en América Latina. Textos y contextos, Buenos Aires, Argentina, F. García Cambeiro, 1985.

^[4]. Irlemar Chiampi, O realismo maravilhoso : forma e ideologia no romance hispano-americano, Săo Paulo, Brasil: Editora Perspectiva, 1980.

^[5]. María-Elena Angulo. Magic realism: social context and discourse, New York, Garland Publications, 1995.

^[6]. José Miguel Oviedo, Mario Vargas Llosa: la invención de una realidad, 2 ed., Barcelona, Seix Barral, 1977.

^[7]. Mario Vargas Llosa, Scrisori către un tânăr romancier, traducere din spaniolă de Mihai Cantuniari, Bucureşti, Humanitas, 2010.

^[8]. Idem, Adevărul minciunilor, traducere din spaniolă de Luminiţa Voina-Răuţ, Bucureşti, Humanitas, 2006, p. 7-20.

^[9]. Idem, Scrisori către un tânăr romancier, pp. 18-19.

^[10]. Idem, Adevărul minciunilor, p. 8.

^[11]. Mario Vargas Llosa, Călătoria către ficţiune, traducere din spaniolă de Marin Mălaicu-Hondrari, Bucureşti, Humanitas, 2012, p. 17.