VARGAS LLOSA LA CASA MONTEORU

Cu ocazia lansării memoriilor sale intitulate Peştele în apă (în traducerea Luminiţei Voina-Răuţ, la Editura Universal Dalsi), Mario Vargas Llosa a fost prezent în Bucureşti în toamna anului 1995. Tot atunci, marele prozator şi eseist peruan s-a întâlnit şi cu scriitorii români la Casa Monteoru, încă sediul central al Uniunii Scriitorilor din România. Cum în respectiva carte partea centrală e ocupată de evocarea participării sale în calitate de candidat la alegerile prezidenţiale din Peru, Vargas Llosa a vorbit asistenţei despre concluziile ideatice la care a ajuns în urma experienţei avute cu acest prilej: a fost învins de contracandidatul său, din cauză că a fost prea idealist şi nu îndeajuns de pragmatic. Fragmente din confesiunea sa excepţională – foarte actuală pentru noi, scriitorii, în această lună mai din motivele prea bine cunoscute – au fost transcrise de Saviana Stănescu şi Viorica Rusu şi publicate iniţial în Adevărul literar şi artistic, nr. 291, din 22 octombrie 1995. Le reproducem, păstrând şi subtitlurile puse atunci de redacţie.

Ion Vartic

Într-o societate liberă, scriitorii sunt mai puţin importanţi

E adevărat că în ţările conduse de o dictatură, literatura devine chiar mai importantă decât în alte părţi, pentru că lumea vede în romane, în poeme, în piesele de teatru o manieră de a rezista, de a putea critica (ceea ce nu se poate face prin politică sau prin presă, radio, televiziune). În aceste societăţi, voinţa de libertate şi de schimbare dau o vigoare specifică actului de creaţie. După căderea dictaturii şi instalarea democraţiei, după căderea cenzurii, literatura se banalizează, ea nu mai apare ca o armă periculoasă. Dimpotrivă, e receptată ca un lucru inofensiv. Asta nu se întâmplă numai în România, ci în toate ţările care au suportat o dictatură, fie ea comunistă sau nu. Sub dictaturile militare din America Latină, literatura a fost, cum spuneam, o modalitate de rezistenţă, de a comunica. Ce concluzie trebuie să tragem de aici? Cred că ne găsim în faţa unor concluzii foarte diferite. Mai întâi, că literatura umple un vid, când acesta există. Sub aspect pur politic, dictatura impune prin însăşi existenţa ei o literatură angajată puternică. Într-o societate deschisă, acest tip de literatură se reduce sau dispare. Literatura angajată într-o societate deschisă are toate şansele să devină ridicolă, iar un scriitor angajat e un spectacol cam patetic. (…)

Chiar dacă dictaturile dispar, ne rămân destule motive pentru a fi nefericiţi. Şi dacă suntem nefericiţi, avem nevoie de o viaţă paralelă cu cea pe care o avem. Avem multe zone ale experienţei umane în care există mai multe întrebări decât răspunsuri, mai multe certitudini decât incertitudini. Către acestea se îndreaptă literatura. În societăţile deschise, literatura a găsit un teren deosebit de bogat, îndepărtându-se de politică: ea e mult mai psihologică, mai spirituală, mai fantastică. Satisfacerea unor necesităţi elementare ne permite un plus de visare, proiectarea într-o lume vizionară şi aceasta a permis dezvoltarea unei literaturi foarte bogate. E adevărat că într-o societate liberă, scriitorii sunt mai puţin importanţi. Într-o societate închisă, scriitorul are altă pondere; aceasta se materializează în două ipostaze: fie în aceea de „cântăreţ de curte“, fie în cea de disident. Într-o manieră sau alta, el reprezintă un model, există o responsabilitate care cade asupra lui şi din faţa căreia nu poate să se retragă. Unii acceptă să devină „propagandiştii“ puterii şi sunt răsplătiţi pentru asta, alţii aleg disidenţa şi îşi asumă un risc enorm, pierderea libertăţii, exilul, moartea. Aceasta le conferă însă un protagonism social pe care nu-l mai au scriitorii din ţările democratice. Ei sunt cetăţeni ca toţi ceilalţi, ceea ce îi aduce pe unii dintre ei în pragul disperării. Ajung un fel de clovni şi literatura devine mai puţin importantă. Nu mai e o activitate excepţională, superioară altora. De fapt, poate nici nu este o activitate superioară, ci una care funcţionează ca toate celelalte şi reuşeşte să umple viaţa oamenilor. Trebuie acceptată această condiţie, să zicem modestă a literaturii, şi rolul ei în societăţile libere. Oricum ar fi, acest preţ merită plătit.

E mult mai important să trăieşti într-o societate liberă, în care scriitorul este un cetăţean ca oricare altul, decât să fii protagonist într-o lume stăpânită de dictatură, în care libertatea nu e decât un ideal.

Noi, scriitorii, avem o părere idealistă despre politică

Atunci când colegul meu român (n.n. Constantin Crişan) a spus că a avut un vis cu mine, m-am gândit la ceva poetic, suprarealist. Dar atunci când a zis că devenisem preşedintele Peru-lui, am înţeles că avusese un coşmar. Dacă veţi citi această carte de memorii care tocmai a apărut în România (n.n. „Peştele în apă“), veţi vedea că experienţa mea politică nu a fost plăcută. Dimpotrivă, ea a fost foarte dură, foarte dificilă şi mai ales foarte violentă pentru că această campanie electorală a avut loc atunci când Peru făcea faţă unei mişcări teroriste criminale. Ca să dau o imagine a extremei violenţe care a caracterizat campania electorală, vă spun că doar între aprilie şi iunie ’90 mai mult de o sută de activişti ai Frontului Democratic au fost asasinaţi mai ales de terorişti, dar şi de forţele contrarevoluţionare, bandele înarmate ale guvernului. Asta vă dă o idee despre presiunea psihologică şi morală enormă sub care noi am dus campania electorală. Dar chiar dacă această experienţă a fost atât de dificilă şi de dură şi s-a terminat cu un eşec, ea a fost totuşi extraordinară, foarte instructivă; am învăţat multe despre propria ţară, despre politică, despre mine însumi. Credeam că ştiu destule, dar am descoperit lucruri absolut necunoscute pe care nu le puteam cunoaşte decât într-o campanie electorală. Am aflat de asemenea multe despre politică. Noi, scriitorii, avem adesea o părere idealistă despre politică, privind dintr-o perspectivă intelectuală. Vedem ce are ea mai bun: idei, valori, modele pe care le imaginăm, le inventăm ca să schimbăm ceea ce e, vedem dezbaterile, schimbările. Asta e partea cea mai creativă a politicii. Dar politica de zi cu zi, politica-luptă pentru putere, are şi o altă parte care e mult mai întunecată, o parte pur practică, să-i spunem „tehnologică“, unde politica devine în principal manevre de culise, ceea ce noi numeam în timpul campaniei electorale „război murdar“, războiul fără scrupule. Dar şi aceasta este o dimensiune foarte adevărată a politicii şi trebuie să o cunoaştem. Această politică, să-i spunem, profesionistă pe care n-o cunoaştem şi pentru care n-am avut niciodată o vocaţie veritabilă. Pe de altă parte, această experienţă a fost foarte instructivă pentru mine însumi, mi-a arătat că nu sunt dotat pentru politică şi că pentru asta îţi trebuie o vocaţie ca şi pentru scris, un acord intim cu ceea ce faci şi că nu poţi să faci politică sau, oricum, nu poţi să faci politică cu succes, dacă nu eşti angajat şi în planul afectiv şi personal. Cred că un scriitor care nu are această vocaţie de a face politică şi o face pentru motive mai degrabă morale nu are multe şanse de reuşită. Îţi trebuie un apetit pentru aceasta, o aptitudine, nu numai idei, convingeri şi imaginaţie. Aş spune, în sfârşit, că după această experienţă, când am o viziune mai puţin idealistă asupra politicii, când cunosc şi această parte sordidă, nu cred că trebuie să respingem politica drept incompatibilă cu viaţa intelectuală. Dar cred că intelectualul şi scriitorul trebuie să fie lămurit asupra a ceea ce e politica atunci când el se angajează, trebuie să ştie că politica îi cere nu numai curaj şi luciditate, ci şi multe sacrificii. Şi printre aceste sacrificii cel mai mare este sacrificiul propriei vocaţii. Sacrificiul acestei independenţe, acestei purităţi cu care te poţi angaja în creaţia artistică sau literară.

În politică e de preferat un Sancho Panza, în literatură un Don Quijote

Îl admir enorm pe Don Quijote ca personaj literar. Există o latură de vis în acest personaj care mă face să-l respect şi să-l iubesc. Dar în planul concert, de exemplu cel al politicii, îl prefer pe Sancho. Trebuie să dau o explicaţie pentru această afirmaţie. Cred că în politică cine vede uriaşi acolo unde sunt doar mori de vânt este un producător potenţial de catastrofe. Progresul social este inevitabil rezultatul metodei „Sancho Panza“, să accepte realitatea, să se dea acele bătălii care pot fi câştigate, să se refuze idealuri utopice. În activitatea mea literară şi, desigur, a dumneavoastră, exemplul lui Don Quijote rămâne însă unul valabil. Când scrii romane, pui pariu pe imposibil, respingi realitatea aşa cum este şi o poţi substitui prin vis. Prin jocul între real şi ireal, întocmai ca în Don Quijote. El are capacitatea de a ne arăta reversul lumii reale, adică realitatea ficţiunii, dar şi catastrofele pe care le poate produce confuzia dintre realitate şi ficţiune.